Arbitrar şi motivat

Îmbinarea semnificanţilor cu semnificaţii este o operaţie arbitrară (a priori şi nu aposteriori). Semnificatul casă este asociat în franceză semnificantului maison, în engleză semnificantului house, în germană Haus ş.a.m.d. Uneori semnificanţii pot evoca anumite sunete (onomatopei, verbe cu simbolism fonetic de tipul a vui, a scîrţîi etc., dar şi aici există paradoxul cocoşului galic care cîntă cocorico şi nu cucurigu sau kikiriki).
Semnele integral arbitrare realizează cel mai bine procedura semiologică; de aceea limba, cel mai complex şi răspîndit sistem de semne este şi cel mai caracteristic. Faţă de rituri, gestualitate, proxemică ce păstrează legături naturale (gesturile bruşte rectilinii sugerează universal agresivitatea evocînd ameninţarea armei), limba nu este cu nimic limitată în alegerea mijloacelor sale de expresie, căci “nu vedem ce ar împiedica asocierea unei idei oarecare cu o suită oarecare de sunete”(CLG: 110).
Contrar tezelor clasice (Biblia, Platon), semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept cu o imagine acustică. Raportul care uneşte învelişul sensibil de conţinutul inteligibil este o convenţie (CLG: 101). Arbitrariul lingvistic se referă la faptul că limba decupează realitatea (fonică sau conceptuală) într-o manieră proprie, diferenţiatoare (zeci de termeni pentru conceptul de zăpadă în limba eschimoşilor sau termeni diferiţi pentru fraţi în limba maghiară şî chiar o segmentare neomogenă a spectrului culorilor:vechii celţi vis-à vis de limbile actuale).
Salutînd definirea semnului ca arbitrar, Emile Benveniste (1939-”Nature du signe linguistique”) îl contrazice însă pe Saussure în interpretarea noţiunii de arbitrar pe care o corelează relaţiei semnificant/referent (cf. celebra frază saussuriană “Cuvîntul cîine nu muşcă”) şi nicidecum legăturii semnificant/semnificat care este o relaţie necesară, o “consubstanţialitate”. De fapt însuşi Saussure evidenţiase indisociabilitatea celor două entităţi ale semnului în pregnanta metaforă a foii de hîrtie cu rectoul şi versoul inseparabile, dar şi în formularea (din păcate neglijată) din Curs: “Dacă în raport cu ideea pe care o reprezintă semnificantul apare liber ales, în schimb în raport cu comunitatea lingvistică ce îl utilizează, el nu este liber, ci impus” (CLG:104) sau în precizările definiţionale liminare: “Cuvîntul arbitrar cere şi el o precizare. Nu trebuie să lase impresia că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor (vom vedea imediat că nu stă în puterea individului să schimbe ceva la un semn odată stabilit într-un grup lingvistic); vrem să spunem că el este nemotivat, adică arbitrar în raport cu semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate”(CLG: 101).