Definirea semnului în semiologia lui Saussure

Lingvistul genevez Ferdinand de Saussure (1858-1913) este considerat drept întemeietorul lingvisticii structurale şi în ciuda existenţei unor idei structuraliste la Humboldt sau Leibniz, numele lui Saussure rămîne legat de geneza lingvisticii moderne. Deşi a publicat foarte puţin (la 21 de ani Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes - 1878, teza de licenţă şi unele studii fragmentare), Saussure a avut o influenţă enormă asupra lingvisticii. Trei elevi ai lui Saussure, Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling, folosind notiţele de la cursurile ţinute de Saussure la Geneva în 1906-1907, 1908-1909, 1910-1911 şi amintirile de la orele maestrului, au reuşit să dea o redactare unitară cursului - Cours de linguistique générale (Paris, Payot, 1916).
Personalitatea lui Saussure trebuie inclusă în orice panoramă a gîndirii moderne: de la filosofie la lingvistică, de la semiotică la antropologie, pentru că a influenţat profund (deşi după cîteva decenii de la publicarea operei fundamentale) demersul celor mai importanţi gînditori contemporani: Merleau-Ponty, Lévi-Strauss, Barthes, Lacan, Foucault şi prin ei ansamblul ştiinţelor umane.

Împreună cu noţiunea de sistem de care depinde, semnul se constituie drept cheia de boltă a construcţiei saussuriene. Conform concepţiei sale psihologice despre limbă ca sistem, “Semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică” (CLG: 98). Definind aceste două elemente, conceptul şi imaginea acustică, Saussure va fixa un model bilateral, implicit relaţional:
“Propunem să se păstreze cuvîntul semn pentru a desemna totalitatea şi să se înlocuiască “concept” şi “imagine acustică“ respectiv cu semnificat şi semnificant; aceşti termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă fie între ei, fie de totalitatea din care fac parte” (CLG: 99).
Semnul este deci o entitate cu două feţe: faţa semnificantă (semnificant) şi faţa semnificată (semnificat).
Socotindu-l pe Saussure (alături de Peirce) între pionierii semiotice contemporane, Umberto Eco recunoaşte pertinenţa definiţiilor şi conceptualizărilor saussuriene care au contribuit indubitabil la dezvoltarea unei “conştiinţe semiotice”.
Prin această definire a semnului ca unitate semnificant/semnificat, Saussure depăşeşte graniţele lingvisticii generale, incluzînd toate semnele ce servesc comunicării “în cadrul vieţii sociale”, de la semnele scrierii la alfabetul surdo-muţilor, de la formulele de politeţe la modă, obiceiuri, ritualuri, de la semnale militare la pantomimă.