Semiotica

Semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcţionează comunicarea şi semnificarea i.e. relaţiile dintre cod şi mesaj, dintre semn şi discurs. Unitatea fundamentală semiotică este semnul.

Definiţii ale semioticii

Definiţia lui Saussure

Conform lui Ferdinand de Saussure, care alături de Charles Sanders Peirce este pionier al semioticii moderne, „limba este un sistem de semne ce exprimă idei”, comparabil cu alte sisteme omoloage precum codul morse, limbajul surdomuţilor etc. El denumeşte prin termenul semiologie ştiinţa care ar putea să studieze sistemele de semne, de la grecescul semeion. „Ea ar putea să ne spună în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Deoarece nu există încă, nu putem spune ce anume va fi; totuşi are dreptul la existenţă şi locul ei determinat de la bun început.”

Definiţia lui Peirce

Ceea ce Charles Sanders Peirce numeşte semiotică este disciplina care are ca obiect fenomenele semiozice. În concepţia lui Peirce, semioza este o relaţie triadică între semn, obiectul său şi interpretantul său, astfel încât această relaţie nu poate fi redusă la relaţii diadice.

În lucrarea O teorie a semioticii, Umberto Eco încearcă să construiască o teorie generală a semioticii pe baza teoriei codurilor, la care se adaugă o investigaţie asupra producerii de semne. O asemeanea teorie trebuie să poată să dea dea seamă de toate funcţiile-semn.

Întrucât semnul are caracter de artefact, are încărcătură culturală în virtutea căreia poate fi interpretat, acest lucru „face din semiotică o teorie generală a culturii”.


Aurel Codoban - “Semn şi interpretare“

Semiologia, aşa cum este ea inţeleasă astăzi, îşi are originea în tematizarea, contemporană cu noi, a comunicării. Chiar dacă o istorie mitologizantă a oricărei discipline teoretice tinde să îi găsească origini absolute, succesiunea tematizărilor sau epistemelor gândirii occidentale - „ceea ce este”, cunoaşterea şi comunicarea - distribuie în mod categoric disciplinele şi problematizările şi implicit pe cele ale semiologiei. Privite de pe terenul problematizării a „ceea ce este”, calitatea de lucru a semnului împiedică constituirea lui ca obiect epistemic autonom, ordinea existenţei, a gândirii şi a rostirii fac una, nu sunt desparţite. Odată cu a doua tematizare, a recunoaşterii, „ceea ce este” devine relativ „ceea ce cunoaştem”. Adică ceea ce nu cunoaştem nu există în mod real pentru noi. Semiologia devine o teorie generală, centrală odată cu cea de-a treia tematizare care este cea a comunicării. Acum „ceea ce este” şi ceea ce cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există! Simetric faţă de prima tematizare totul este una acum, din perspectiva comunicării, însă. Există două axiome care fac din semn, în principal, un obiect sui generis: - pausemia = totul e semn; totul are semnificaţie sau poate avea - polisemia = orice semn (obiect) poate avea mai multe semnificaţii (unicitatea existenţei nu determină unicitatea semnificaţiei)

Vexilologia (alternativ vexilogia) este domeniul care se ocupă cu studierea scolastică a steagurilor. Termenul a fost pentru prima dată folosit de către Dr. Whitney Smith din Statele Unite ale Americii, în 1958, autor a multor articole, studii şi cărţi pe această temă. A fost considerată pentru mult timp ca fiind o subdiciplină a heraldicii, şi este încă considerată astfel ocazional; de asemenea este considerată ca o ramură a semioticii.[1]

Vexilologia este definită formal în Constituţia FIAV ca fiind "creaţia şi dezvoltarea de cunoştinţe despre steaguri de toate tipurile, formele şi funcţiile şi a teoriilor ştiinţifice şi principiilor bazate pe aceste cunoştinţe.

Orice persoană care studiază steaguri este un/o vexilolog(ă), iar cineva care concepe steaguri este numit un/o vexilolograf(ă).

Cuvântul vexilologie este un cuvânt compus, generat fiind de latinescul vexillum şi completat cu sufixul –ologie, care înseamnă studiul a. Vexillum a fost un gen particular de steag utilizat de legiunile romane în timpul existenţei Republicii Romane şi a Imperiului Roman. Spre deosebire de steagurile moderne, care sunt suspendate de un catarg vertical, vexillum-urile (vexilla, plural în latină), steaguri de formă pătrată, erau ataşate de o bară orizontală, care la rândul său erau ataşate de lănci.

Vexilologii sunt activi în numeroase asociaţii naţionale şi regionale care fac parte din Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Vexilologie, FIAV (denumirea acesteia în franceză este Fédération internationale des associations vexillologiques). O dată la doi ani, FIAV organizează Congresul Internaţional de Vexiloogie, sau International Congress of Vexillology, conform denumirii sale din limba engleză. Spre exemplu, ICV 2005 a fost organizat în Buenos Aires, Argentina). Activitatea vexilologiştilor utilizând Internetul este axată pe website-ul Flags of the World şi liste de e-mail.

Vexilologi şi vexilografi importanţi

* Emilio Aguinaldo, designer al steagului Filipinelor
* Graham Bartram
* Manuel Belgrano, designer al steagului Argentinei
* William Crampton
* John Eisemann, designer al steagului statului Ohio, Statele Unite ale Americii
* Robert G. Heft, designer al actualului steag al SUA, cel care are 50 de stele, corespunzând celor 50 de state ale Statelor Unite
* Francis Hopkinson, designer (conform unor istorici) al steagului american
* Lu Hao-tung, designer al aşa-numitulu Cer Albastru cu un Soare Alb steagul Taiwan-ului
* Francisco de Miranda, designer al steagului Venezuelei
* Betsy Ross, designer (conform legendei din jurul istoriei steagului SUA) al steagului Statelor Unite ale Americii
* Whitney Smith
* Zeng Liansong, designer al steagului Republicii Populare Chineze

Mitul semiotic este definit de Roland Barthes în lucrarea "Mitologii"[1], o colectie a eseurilor sale apărute timp între 1954 şi 1956 aproape exclusiv în revista "Lettres nouvelles". În eseurile sale Barthes realizează comentarii semiotice asupra unor discursuri contemporane, al căror obiect capată caracter mitic prin medierea mass-mediei, a publicităţii sau a oricărei alte forme de comunicare modernă.

Definiţia generală pe care Barthes o dă mitului semiotic modern este: "vorbire, limbaj, discurs, mesaj"[2]. Definiţia lui Barthes este susţinută de etimologia cuvântului, care provine din grecescul mythos şi latinescul mithus, traduse cu sensul denotativ de: discurs, cuvânt, poveste, mit
Dacă Mircea Eliade şi Claude Lévi-Strauss definesc mitul tradiţional prin conţinutul său: „Substanţa mitului nu se află nici în stil, nici în modalitatea naraţiunii, nici în sintaxă, ci în istoria povestită de el”[4], prin Barthes are loc o mutaţie fundamentală, important în definirea mitului nemaifiind conţinutul, ci modul în care se vorbeşte despre un obiect. Are loc astfel o mutaţie dinspre fond spre forma discursivă, ca parte a obsesiei postmoderne pentru forma lucrurilor, discursul: „mitul este un mod de semnificare, o formă”, „mitul nu se defineşte prin obiectul mesajului său, ci prin felul în care-l spune”[5] Din acest punct de vedere, mitologia, ştiința care se ocupă cu studiul miturilor, „face parte din semiologie ca ştiinţă formală şi, în acelaşi timp, din ideologie ca ştiinţă istorică: ea studiază idei-în-formă.

Structura mitului semiotic

Din punct de vedere semiotic, mitul este un sistem de semnificare care urmează modelul triadic al lingvisticii lui Ferdinand de Saussure: semnificant, semnificat, semn, ai cărui termeni corespondenţi în lucrarea lui Barthes sunt: formă, concept şi semnificaţie[7], ultimul corespunzând mitului, care se încarcă de sens într-un anumit context spaţial, temporal, istoric, cultural, politic, social etc.

Mitul definit de Barthes nu se realizează la nivelul denotativ al limbii, al definiţiilor de dicţionar, al competenţei lingvistice, ci la nivelul conotativ al punerii în context a limbii, actualizării sale prin performanţă, adică vorbire. Pe baza relaţiilor de semnificare între formă şi concept, şi respectiv denotare între dintre formă şi semnificaţie, cei trei termeni dau naştere unui discurs. Acest discurs are în mod obligatoriu ca punct de pornire un lucru corespunzător formei, care, pus în relaţie cu un anumit cadru istoric va da naştere mitului. Barthes subliniază importanţa contextului istoric în raport cu natura lucrului în sine, pentru apariţia mitului: „Veche sau nu, mitologia nu poate avea decât o bază istorică, deoarece mitul este o vorbire aleasă de istorie: el nu apare din «natura» lucrurilor.”[8] Se poate deduce că orice lucru deţine potenţialitate mitică şi poate ajunge la statutul de mit atunci când devine obiectul vorbirii, i se atribuie o semnificaţie şi astfel ia forma discursului.

Mitul este un sistem semiologic secund[9] deoarece el se formează pe baza existenţei unui sistem semiologic primar. Acest sistem semiologic primar poate fi atât limba, cât şi alte sisteme şi forme de comunicare sincretice: iconic prin fotografie sau film, muzical prin melodii, etc. Semnul de orice natură, rezultatul semiozei de nivel primar dintre un semnificant şi un semnificat, aşa cum o descrie lingvistul francez Ferdinand de Saussure, se goleşte de sens şi devine limbaj-obiect cu statut de formă la nivelul mitului. Această formă însă nu este semnificantul pur abstract din sistemul primar al lui Saussure, deoarece ea conţine latent sensul născut din semioza primară.

Semnificantul (forma)

Semnificantul (forma) mitului barthian este orice obiect care devine "prada vorbirii mitice"[10].

Semnificatul (conceptul)

Semnificatul sau conceptul este cel care dă viaţă mitului, care îl umple de sens şi de istorie deoarece el aduce cu sine o anumită perspectivă, tendinţă în cunoaşterea realităţii. Conceptul în mit prezintă intenţia comunicaţională, cheia pe baza căreia se descifrează mitul. Acest concept funcţionează ca o ideologie, care reprezintă cheia de descifrare şi de legimitate a noului sens. Pentru Barthes conceptul nu este nicidecum abstract, el este "plin de o situaţie"[11]. Conceptul lui Barthes este astfel unul istoric, determinat de realitatea socială, politică, culturală, etc. a momentului, ceea ce dă mitului instabilitate, efemeritate.

În vreme ce semnificanţii sunt nelimitaţi, conceptele-semnificat care circulă în societate ca ideologii mistificatoare la scară redusă, sunt limitate. Din acest punct de vedere, mitologia lui Barthes are un punct comun semnificativ cu analiza mitului tradiţional pe care o realizează Claude Lévi-Strauss în „Antropologia structurală”[12]. Analiza structurală pe care o realizează antropologul asupra mitului lui Oedip, reconfirmată apoi prin aplicarea pe câteva alte mituri moderne şi tradiţionale, conduce la descoperirea unei unităţi structurale repetitive, mitemul, în cadrul aceluiaşi mit şi într-o serie de mituri din culturi şi timpuri diferite, aparent distincte. Aceasta descoperire conduce la concluzia că nu se poate face distincţia între mitul autentic şi variantele sale, ci că toate variaţiile discursive intră în alcătuirea mitului deoarece repetă o aceeaşi unitate de structură. În acelaşi fel, mitul lui Barthes îşi poate asuma un număr infinit de semnificanţi, se poate repeta într-un număr infinit de forme, care îşi apropriază acelaşi concept. Astfel, în spatele unei diversităţi de forme discursive, se ascunde de multe ori acelaşi semnificat efemer, una dintre valorile slabe, locale, ale unui anumit grup social sau societate dintr-un anumit timp istoric. Această repetare conceptuală în diverse forme dă naştere mitului, la fel ca în analiza mitului tradiţional realizată de Lévi-Strauss.

Semnificaţia (mitul)

Semnificaţia în mit, la fel ca în semiologia lingvistică a lui Ferdinand de Saussure, ia naştere din asocierea termenilor de concept (semnificat) şi formă (semnificant). Semnificaţia ca rezultat al procesului de semioză, este însuşi mitul potrivit lui Barthes. Sensul mitului nu va corespunde însă conceptului mitic, deoarece în urma procesului de semioză a avut loc o deformare a sensului lingvistic conţinut latent de formă. Însă sensul iniţial al formei nu se pierde niciodată total, ceea ce face ca semnificaţia mitică să nu fie niciodată complet arbitrară, ci să fie întotdeauna parţial motivată printr-o analogie. Acestă analogie este obligatorie („nu există mit fără formă motivată”[13]) şi se stabileşte între sens şi formă potrivit lui Barthes, conferind mitul cu un caracter duplicitar, deoarece motivaţia provine din reminiscenţa istorică a semnificantului, deşi nu este niciodată totală, ci doar parţială, ceea ce transformă mitul, spre deosebire de limbă, într-un meta-limbaj motivat. O altă trăsătură comună a mitului tradiţional şi a celui modern din punct de vedere al formei, este definirea atât de catre Barthes a mitului modern cât şi de Levi-Strauss a mitului tradiţional drept limbaj: „Mitul este limbaj, dar un limbaj care lucrează la un nivel foarte ridicat şi la care sensul reuşeşte să decoleze, dacă se poate spune aşa, de pe fundamentul lingvistic de pe care a pornit.”[14]

Mitul poate la rândul său să constituie un punct de plecare pentru al treilea lanţ semiologic, care dă naştere unui mit artificial, experimental, unui mit de gradul al doilea, această spirală putându-se continua la nesfârşit în ceea ce Barthes numeşte semioză infinită.


1Barthes, Roland, "Mitologii", Editura Institutul European, 1997
2 Idem, p. 235-237
3 Webster’s New Twentieth Century Dictionary, Editura Simon & Schuster, New York, 1990, p. 1190
4 Lévi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, traducere din limba franceza de J. Pecher, Editura Politica, Bucuresti, 1978,p. 252
5 Barthes, Roland,op.cit., p. 235
6 Idem, p. 239
7 Idem, p. 241
8 Idem, p. 236
9 Idem, p. 241
10 Idem, p. 236
11 Idem, p. 237
12 Lévi-Strauss, Claude, op. cit., cap. XI, Structura miturilor, p. 246-279
13 Ibidem
14 Lévi-Strauss, Claude, op. cit., p. 252