Semiotica

Abordare generică	Abordare morfologică	Naratologia Retorica	Pragmatica	Psihanaliza
Bédier	Propp Todorov Bremond	Genette, Barthes	Dundes, Ben Amos, Hendricks	Fromm, Rank, Roheim
Fiecare stare a basmului este un text	Modelarea basmului este posibilă	Imanenţa semnificaţiei textului	Actele lingvistice trebuie reinserate în contextul performanţei	Textul este transparent
Stilistică şi literară, se sprijină filologie	Descriptivă şi schematică, se bazează pe lingvistică	Descriptivă şi critică, se bazează pe lingvistică	Globalizantă, se sprijină pe filosofia analitică a limbajului (Austin, Searle)	Hermeneutică, se bazează pe cercetările lui Freud)
Definirea tipului de basm scris	Desprinderea regulilor de funcţionare	Descrierea textului ca obiect estetic	Enunţarea legilor de constituire a “textului”	Explicarea conflictelor umane
Textul ca reprezentant al unui gen	Sintaxa textului (gramatica narativă)	Sintagmatica textului (gramatica discursivă)	Textul şi contextul	Genotextul fantasmatic
Motivul (unitate sintactică)	Funcţia	Figura	Actul de limbaj	Simbolul
Cui te conformezi?	Care este necesitatea desfăşurării tale?	Cum funcţionezi?	Ce fel de text eşti?	Ce ne revelezi despre inconştient?

Dimensiunea pragmatică va modula contextul sub toate formele sale: context referenţial actual şi lumi posibile; context situaţional (“didactic” - de modelare a unui comportament; de divertisment - de dezlegare a unei enigme etc.); context acţional (al actelor de limbaj ale discursului/vs/intenţiile , credinţele, dorinţele, aşteptările interlocutorilor).
Este indispensabil deci să se depăşească perspectiva gramaticală a naratologiei formale insistînd pe raporturile de forţă simbolice, pe relaţia autoritate – credibilitate inerentă actului narării; “Vizînd scopuri practice, legate de o situaţie: stabilirea unei relaţii, indicarea unui obiect sau exercitarea unei influenţe, povestirea utilizează o retorică practică destinată învingerii eventualelor rezistenţe, trezirii şi menţinerii atenţiei, captării bunăvoinţei şi dezarmării ostilităţii” (P. Bourdieu apud J.M. Adam, 1994: 9).
Seherazada care povesteşte pentru a nu muri, mama care îşi linişteşte copilul la căderea serii prin miracolul basmului,profesorul de istorie care condensează o epocă prin evocarea unei biografii emblematice, iată doar cîteva din contextele paradigmatice ale utilizării naraţiunii, obiect al retoricii clasice şi al pragmaticii textuale actuale.
Naraţiunea ca prezentare a unei acţiuni, cu finalitate persuasivă (cf. Aristotel, Quintilian, Marmontel inter alii) actualizează de fapt cele trei funcţii ale retoricii: docere, delectare, movere. Vocaţia informativ-explicativă este caracteristica seriei “metafizice” a basmelor, miturilor, legendelor care se întreabă şi răspund de ce existăm, dar şi a biografiilor, autobiografiilor, discursurilor epidictice ale lui “cum să trăim” prin care narativitatea slujeşte ca “propedeutică a eticii” (P.Ricoeur, 1990: 139).
Componenta delectare explorează posibilitatea evadării prin naraţiune (de la situaţia tradiţională a punerii între paranteze a lumii ca în Decameronul lui Boccacio, la soap opera contemporană, “duelurile verbale” ale adolescenţilor care se întrec în a produce surprize în relatările lor etc.).
Finalitatea argumentativă prin apelul la pasiuni-movere- operează prin povestiri exemplare: exemple (reale) sau ficţionale (parabole, fabule) destinate să stabilească sau să consolideze codurile sociale şi morale ale comunităţii, să orienteze gîndirea şi acţiunea: “De la naraţiunea politică la cea comercială, povestirea ne face să credem şi ne determină să acţionăm: ea laudă ceva şi desconsideră altceva, clasează... Narativitatea creează istoria” (Michel de Certeau, apud J.M.Adam & F.Revaz, 1996:91)
Povestirile literare şi “istoriile” de viaţă (“récits de vie”, “life story”) nu se exclud, ci dimpotrivă se completează, în ciuda sau graţie contrastului lor. “Această dialectică ne aminteşte că povestirea face parte din viaţă înainte de a se exila din viaţă în literatură; că se întoarce la viaţă pe căile multiple ale asimilării şi cu preţul unor tensiuni inexpugnabile” (P. Ricoeur, 1990: 193).

După perioada “gramaticală’, precumpănitor sintactică a studiului narativităţii (cf. şi T. Todorov – Grammaire du Dècameron, Mouton, La Haye, 1969, trad. rom. Poetica. Gramatica Decameronului, 1975, Bucureşti, Univers care îşi propune să întemeieze naratologia pe baza ipotezei existenţei unei gramatici universale: “Gramatica universală este deci sursa tuturor universaliilor şi ea ne dă însăşi definiţia omului. Nu numai toate limbile ci şi toate sistemele semnificante se supun aceleiaşi gramatici. Ea este universală nu numai pentru că este răspîndită în toate limbile lumii, ci pentru că ea coincide cu structura universului însuşi” - T. Todorov, 1975: 115), asistăm astăzi la revitalizarea perspectivei pragmatice de resituare în context a naraţiunii, în primul rînd non ficţionale.
Nenumărate sinteze teoretice şi analize consacrate parabolelor biblice, spoturilor publicitare, romanelor şi benzilor desenate nu fac decît să consolideze centralitatea naraţiunii în orizontul de aşteptare al publicului contemporan (fascinat de mit şi istorie, de fapt divers şi ficţiune) şi al cercetării pentru că “cel mai bun gen de dovadă în istorie” (dar şi în multe alte domenii),” cel mai apt să tranşeze şi să convingă toate spiritele, este naraţiunea completă” (A. Thierry apud R. Barthes).
Identitatea narativă (cf. P. Ricoeur - Temps et Récit III) a unei persoane sau a unei comunităţi este locul geometric al rezolvării rupturii între ficţiune şi istorie; “vieţile oamenilor devin mai lizibile atunci cînd pot fi interpretate în funcţie de poveştile care se spun despre acei oameni, după cum istoria unei vieţi este mai uşor inteligibilă atunci cînd îi sunt aplicate modele narative împrumutate istoriei propriu-zise sau ficţiunii (dramă sau roman) ... interpretarea eului găseşte în povestire, alături de alte semne şi simboluri medierea privilegiată” (P. Ricoeur, 1990: 138).
Dacă dimensiunea textuală orizontală (înlănţuirea secvenţelor, logica narativă) a făcut obiectul a numeroase investigaţii (supra Propp, Greimas, Todorov) ni se pare esenţial să se abordeze şi dimensiunea verticală pragmatică a discursului narativ “scufundat” în contextul său de enunţare (distincţia oral/scris; interacţiune “face-to-face”/vs/comunicare indirectă).

Categorii critice Grile de analiză	Antropologia structurală Semiotica	Etnologia Sociocritica	Folclorul
Iniţiatori	Lévi-Strauss Greimas	Boas Benedict	Fraţii Grimm, Lang, Şcoala de la Helsinki (Aarne Thomson)
Postulate metodologice	Omologia structurală între textul basm şi textul-sistem cultural	Textul este oglina societăţii	Există o Urform
Caracteristici teoretice	Se bazează pe lingvistică şi funcţionează pe baza opoziţiilor binare	Descriptive şi explicative ele se bazează pe diverse concepţii ale istoriei (romantică, marxistă)	Tematic şi comparatist corespunde unei viziuni romantice a originilor
Scopul fundamental	Degajarea marilor modele culturale	Înţelegerea unei societăţi date	Descoperirea formei originare (Urform) şi a modurilor sale de transmitere
Aria analizei	Semantica textului	Contextul prin text	Variantele textului
Decupajul (cea mai mică unitate)	Mitemul	Indicele referenţial	Motivul (unitate tematică)
Întrebarea pusă povestirii	Ce însemni tu?	Ce ne spui despre mediul tău?	De unde vii şi unde te duci?

Modelul actanţial a fost recuperat de publicitate, comunicarea politică, juridică etc., ceea ce a contribuit la extinderea narativităţii de la ficţiune şi cotidian la medicină, istorie, discurs ştiinţific în genere. Prin intermediul acestei riguroase poziţionări sintactice mesajul publicitar de pildă va construi căutarea eroului (cowboy-ul care fumează Marlboro) generată de un destinator (supra eul unei societăţi moderne în care virilitatea este reprezentată şi de consumul de ţigări), facilitată de un adjuvant (ţigările promovate), dinamitată de un opozant (toate celelalte mărci de ţigări). Obiectul căutării este atît de cunoscut - spaţiul libertăţii şi aventurii -Far Westul, în asocierea cu ţigările Marlboro - încît acestea nu sunt sugerate decît metonimic, muzical şi grafic: Marlboro Country (pachetul de ţigări neapărînd nici un moment).
Spre deosebire de Propp, Greimas va pleca de la relaţiile între actanţi pentru a genera combinatorica acţiunii (lupte, căutări, probe, contracte etc.) “moştenind” însă dificultăţile proppiene ale decronologizării structurii narative.
Remaniind schema proppiană considerată eterogenă (funcţia “plecarea eroului” corespunde unei acţiuni, în timp ce funcţia “lipsă, prejudiciu” reprezintă o situaţie, o stare), Greimas rescrie forma canonică a povestirii atît ca relaţie între personaje -modelul actanţial-, cît şi ca succesiune de acţiuni -schema narativă-. Ultima reformulare îi permite o nouă secvenţializare în termeni de proiecţie paradigmatică sau cuplare la distanţă a funcţiilor polare:
• plecare/vs/întoarcere
• formularea interdicţiei/vs/transgresarea interdicţiei.
Trei probe fundamentale a căror articulare constituie o poveste (figurativă) completă definesc schema canonică:
• proba de calificare: eroul este înzestrat cu instrumente magice, invizibilitate, ubicuitate etc.;
• proba decisivă: subiectul realizează acţiunea (acţiunile) cu care a fost mandatat (uciderea forţelor răului, eliberarea victimelor acestora etc.);
• proba de glorificare: subiectul este recunoscut pentru ce este şi ce a făcut (Harap-Alb îl demască pe spîn, Cenuşăreasa este recunoscută ca prinţesă etc.).
Nucleul general al povestirii, performanţa eroului este simetric încadrat (în amonte şi în aval) de un contract, respectiv de validarea realizării contractului. Destinatorul care reprezintă sistemul de valori al comunităţii exercită o acţiune persuasivă asupra subiectului (îl determină să accepte contractul după ce alţi actanţi l-au refuzat sau au eşuat la proba de calificare).
Performanţa ca actualizare a programului, ca “faire” presupune competenţa (modalizată de verbele a trebui, a vrea, a şti, a putea să faci). Detectivul din romanele poliţiste trebuie să ştie să mînuiască şi armele şi inferenţele logice, să poată, adică să fie apt (fizic şi mental) să o facă (a se vedea cazul teoreticianului ineficient în praxisul real). La fel în prezentarea competenţelor într-un Curriculm Vitae (frecventă naraţiune cotidiană) apar cu necesitate cele patru componente ale competenţei:
• postulantul trebuie să fie agentul ideal pentru acel job;
• solicitantul trebuie să-şi evidenţieze motivaţia (vouloir faire);
• postulantul trebuie să-şi prezinte expertiza (savoir faire);
• şi evident disponibilităţile, puterea de muncă (pouvoir faire).
Schema narativă subîntinde cele mai diverse tipuri textuale (de la romanul poliţist la povestirea autobiografică din conversaţia psihanalitică sau interviul de angajare, de la proiectul unei întreprinderi la comunicarea publicitară etc.).
Prin componenta “sancţiune”, modelul introduce un element axiologic, care va fi preluat şi reinterpretat de cititorul - “lector in fabula”: “înainte de a se termina, povestirea trasează o linie, pe care cititorul o reia la rîndul său. Sancţiunea prefigurează judecata la care este invitat lectorul” (Kibedi Varga, 1989: 68).
În majoritatea cazurilor lectorul va evalua nu structura compoziţională a intrigii, ci valorile sale, lecţia morală indusă şi/sau dedusă.
“De fapt în ficţiune lectorii caută aserţiuni despre lume” (J. Smarr, apud Kibedi-Varga, 1989: 68).

În lucrarea devenită clasică Morfologia basmului (1928; tradusă în limba romπnă de Radu Niculescu, Bucureşti, Univers, 1970), Vladimir Propp centrează analiza asupra funcţiei înţeleasă ca acţiune a personajului şi definită din punctul de vedere al semnificaţiei sale pentru desfăşurarea basmului considerat ca întreg (“ceea ce fac personajele este important; cine face un anumit lucru este o chestiune secundară”).
Supunînd analizei 100 de basme din culegerea lui Afanasiev, Propp stabileşte 31 de funcţii susceptibile să dea seama de acţiunea tuturor basmelor. Aceste funcţii se concatenează într-o sintagmatică ideală, după cum urmează:prologul,absenţa, interdicţia, încălcarea ei, divulgarea, vicleşugul, complicitatea involuntară,prejudiciul,mijlocirea, contraacţiunea incipientă, plecarea, acţiunea donatorului, reacţia eroului, transmiterea obiectului magic, deplasarea, lupta, marcarea, victoria, remedierea prejudiciului, întoarcerea eroului, urmărirea, salvarea, sosirea incognito, impostura, încercarea grea, îndeplinirea, recunoaşterea, demascarea, transfigurarea, pedepsirea, căsătoria.
Moment de răscruce atît pentru folcloristică, cît şi pentru naratologie, modelul lui Propp a însemnat triumful structurii asupra tematicii, basmul fiind în opinia lui Propp o “naraţiune construită pe o corectă succesiune a funcţiilor”, o matrice acţională în care ceea ce contează este stereotipia predicatelor şi variabilitatea agenţilor, executanţi ai acestor predicate.
Reluînd distincţia lui Aristotel din Poetica dintre personaje şi acţiuni, Propp inversează relaţia ierarhică a acestor două instanţe constitutive ale povestirii; dacă în discursul literaturii culte personajele sunt esenţiale, conform postulatului esenţialist-umanist al acestui tip de discurs, la Propp acţiunile devin fundamentale: “funcţiile sunt foarte puţine la număr, iar personajele foarte multe. Ceea ce explică de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers pitoresc şi colorat, iar pe de altă parte, tot atît de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea sa ... Funcţiile personajelor constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte.” (V. Propp, 1970: 25-26).
Modelul proppian a însemnat indiscutabil un salt din perspectiva generalizării şi clasificării basmelor (nu este lipsit de interes faptul că reactualizarea modelului proppian coincide cu asaltul gramaticilor generative, ambele evidenţiind o matrice generativă fundamentală. Totuşi noţiunea de funcţie nu este unicul component al basmului.
În Franţa, analiza structurilor narative a optat (ca urmare a adoptării modelului proppian) pentru stabilirea unui model generativ, ale cărui transformări produc suprafaţa discursivă, “textura”. Unităţile narative profunde ale acestui model “de competenţă” se referă la acţiuni tipice precum: “Plecare”, “Pedeapsă”, “Recompensă” etc. O înlănţuire a acestor unităţi funcţionale (atomi narativi) generează secvenţe elementare, în care pot fi introduse alte secvenţe elementare (după sistemul păpuşilor ruseşti - cf. basmele Seherezadei). De fapt, în orice proces narativ trei funcţii sunt absolut obligatorii: intoducerea, realizarea şi concluzia .
Pornind pe de o parte de la un asemenea model foarte general, iar pe de altă parte de la proprietăţile stabile şi numărul finit al elementelor combinabile în basme, rezultă trei domenii de cercetare proprii analizei povestirii (“analyse des récits”):
i) analiza tehnicilor povestirii (cf. R. Barthes);
ii) analiza legilor sau regularităţilor care guvernează universul narativ (C. Bremond), a logicii acţiunii (T. Todorov) şi a relaţiilor posibile între personaje (E. Souriau, A.J. Greimas);
iii) analiza relaţiilor dintre unităţile narative şi manifestarea lor discursivă (raportul “histoire/récit/discours”).
Spre deosebire de Propp care socoteşte funcţia drept invariant, Bremond răstoarnă perspectiva, considerînd constelaţia personajelor drept motorul textului; secvenţa se poate reorganiza ilustrînd evoluţia psihologică sau morală a personajului, care este mai mult decît un simplu instrument în slujba acţiunii. Eroul este “scopul şi mijlocul povestirii”.
De aceea în Logica povestirii (Logique du récit) el stabileşte un inventar de roluri, bazat pe opoziţia agent/pacient şi ameliorare/degradare (ultima opoziţie fiind de fapt principalul resort al povestirii).
Modelarea narativităţii la C. Bremond capătă o dimensiune explicativă şi axiologică. Pe de o parte sunt nuanţate procesele de modificare (ameliorarea şi degradarea), de conservare (protejare/vs/frustrare) şi de influenţare (informarea şi tăinuirea, obligaţia şi interdicţia, sfatul şi sfatul inhibitor), iar pe de altă parte “morala povestirii constituie o învăţare strategică - în afara unei situaţii reale -, contribuind la îmbogăţirea repertoriului de reacţie a receptorului - şi acesta este unul din modurile specifice de acţiune a culturii (...). Dar povestitorul trebuie la un moment dat să se estompeze în favoarea unor valori ale societăţii, care se infuzează în operă (funcţia ideologică); naraţiunile unui popor nu formează o cultură decît în măsura în care sunt permeabile la discursul despre univers al conştiinţei sociale” (I. Pânzaru - prefaţă la Logica povestirii p. 15).
El va compune un repertoriu de roluri bazat pe dihotomia esenţială agent/pacient, pacient asupra căruia se exercită o influenţă, o protecţie, o degradare sau ameliorare. “Noţiunea de rol apare considerabil îmbogăţită prin introducerea acestuia în cîmpul valorizării prin intermediul transformărilor apoi prin cel al retribuirilor în care pacientul apare ca beneficiar de recompensă sau victimă, după cum agentul iniţiator distribuie recompense sau sancţiuni... Astfel va fi atestată în plan narativ, prin rolurile ţinînd de sfera valorizării şi a recompensării, conexiunea strînsă dintre teoria acţiunii şi teoria etică” (P. Ricoeur, 1990: 172-173).
Modelul actanţial al povestirii, configurat de A.J. Greimas preia ipotezele lui Claude Lévi-Strauss: “ordinea de succesiune cronologică se resoarbe într-o structură matricială atemporală” (1960: 29) şi propune “interpretarea paradigmatică şi acronică a relaţiilor dintre funcţii (...), ceea ce permite sesizarea structurii elementare a semnificaţiei (1966: 204).
Examinînd structura elementară a semnificaţiei narative, Greimas consideră ca invarianţi actanţii, predicatele şi circumstanţele.
Modelul actanţial oferă o nouă viziune asupra personajului, care departe de a fi asimilat unei fiinţe psihologice sau metafizice aparţine sistemului global al acţiunii prin forma actant (a structurii narative profunde) şi actor (a structurii superficiale discursive).
Actanţii sunt clase de actori ce nu pot fi stabiliţi decît pornind de la un corpus de texte: “o articulare de actori constituie un basm particular, o structură de actanţi un gen. Actanţii posedă deci un statut metalingvistic în raport cu actorii, ei presupun de altfel analiza funcţională sau constituirea sferelor de acţiune” (A.J. Greimas, 1966: 175).
Uneori e vorba de proiecţii ale voinţei de acţiune şi rezistenţa imaginară a subiectului (A.J. Greimas, 1966: 190).

Schema actanţială sintetizează:
• o relaţie de dorinţă (căutare)
Subiect -Obiect de valoare
• o relaţie de comunicare
Destinator - (Subiect - Obiect) - Destinatar
• o relaţie de luptă (putere)
Adjuvant- (Subiect-Obiect)- Opozant

Filosofia contemporană (Ricoeur, Mc Intyre) defineşte omul ca “animal a récits”, a cărui unică certitudine constă în a fi narat (“Notre seule certitude c’est d’être narré” - Paul Ricoeur).
Naraţiunea a existat în orice societate; ca şi metafora, pare să fie peste tot. Uneori activă şi evidentă, alteori fragmentară şi ascunsă, ea subîntinde nu doar ficţiunea literară sau conversaţia, ci şi proiectele cotidiene, planul unei întreprinderi, intriga cinematografică. Producerea de naraţiuni este strategia care ne permite să facem lumea inteligibilă, fiind un model esenţial de organizare a datelor.
Întrebat fiind de o mamă care dorea să-şi îndrepte fiul către cariera ştinţifică ce gen de texte ar trebui abordate, Einstein ar fi răspuns: basme. Simplă butadă, dar şi afirmarea valorii euristice, de catalizator al imaginaţiei pe care o poate asuma această formă de naraţiune.
Prezenţa unei “istorii” (“story”, “histoire”), unui curs de evenimente într-o anumită ordine secvenţială, altfel spus implicînd o schimbare de la o stare anterioară la o stare ulterioară apare drept una dintre principalele carcateristici ale naraţiunii omniprezente (în cotidian, în teatru sau film, în benzile desenate sau genurile mediatice)
“Eu cred că pentru a povesti trebuie în primul rînd să construieşti o lume, cît mai mobilată posibil, pînă în cele mai mici detalii. Dacă aş construi un fluviu şi pe malul stîng aş instala un pescar, atribuindu-i un caracter irascibil şi un cazier judiciar, aş putea să încep să scriu, traducînd în cuvinte ceea ce nu se poate să nu se întîmple” (U. Eco, 1985: 27) ca în proverbul indian “aşează-te pe malul unui fluviu şi aşteaptă, cadavrul duşmanului tău nu va întîrzia să apară”.
Intriga este deci generată pornind de la lumea posibilă a naraţiunii (actori şi evenimente): “Rem tene, verba sequentur”, invers decît în poezie “Verba tene, res sequentur” - (U. Eco 1985: 28). Personajele sunt într-un fel constrînse să acţioneze după legile lumii în care trăiesc (sceleratul balzacian Vautrin, martirul hugolian Jean Valjean sau asasinul orb Jorge din romanul lui Eco “Numele trandafirului”), iar naratorul devine “prizonier al premiselor sale”, după cum lectorul devine “prada” textului, obiect al unei experienţe de transformare induse de text, dincolo de dihotomia discutabilă opere de consum/opere de provocare sau narativitate de masă/narativitate de elită.
Revalorizarea modernă a povestirii începe cu romantismul prin cercetarea basmelor populare, care permit întoarcerea la surse, la Ur-forme (“basmul fantastic, dublet facil al mitului şi ritualului iniţiatic reia şi prelungeşte iniţierea la nivelul imaginarului” - M. Eliade, 1956: 887) şi continuă cu dezvoltarea romanului ca formă literară totalizantă (M. Bakhtine, G. Lukacs, René Girard), culminînd cu analiza structurală a povestirii.
Achiziţiile naratologiei structurale a anilor ‘70 au fost reluate de psihologia americană preocupată de mecanismele memoriei şi stocării informaţiei (psihologia cognitivă a confirmat de altfel ipotezele unui Propp şi Greimas privind existenţa constantelor narative).
Disciplinele care au contribuit la valorizarea actuală a naraţiunii nu s-au interesat de acelaşi tip de povestire: psihologia cognitivă privilegiază naraţiunea cotidiană, antropologia şi structuralismul - basmul şi mitul, sociologia literară - romanul, iar psihiatria povestirea autobiografică.
Identificarea patternurilor narative universale pare să ne vorbească nu doar despre literatură, ci şi despre cunoaştere şi trăsăturile universale ale culturii.
Emblematică pentru istoria individului (conceperea de către Ricoeur a identităţii personale ca identitate narativă) şi istoria umanităţii, povestirea prin “imensa sa capacitate mitică dă experienţelor individuale un sens general care le depăşeşte” (cf. şi A. Kibedi-Varga, 1989: 72). Pentru a afirma că o suită de propoziţii constituie o naraţiune coerentă, trebuie să apară recurenţa personajului constant (actorul esenţial, eroul, personajul principal) şi raportarea logică între predicatul iniţial şi cel final.
Dimensiunea crono-logică a povestirii presupune înlănţuirea a cinci tipuri de secvenţe narative sau macro-propoziţii:

Orientare (sau Introducere) + Complicare (eveniment sau acţiune neaşteptată) + Acţiune + Rezolvare (sau nou element modificator) + Morală (stare finală) sau într-o logică a echilibrului/dezechilibrului (Labov-Waletzky):
P1 - echilibru iniţial;
P2 - forţă perturbatoare;
P3 - stare de dezechilibru sau acţiune transformatoare;
P4 - forţa echilibrantă;
P5 - echilibru final (non echilibru).
“Aceste cinci momente narative nucleare determină ceea ce s-a numit ipoteza superstructurală a gramaticii povestirii”(M.Tuţescu, 1998: 331). O simplă succesiune de acţiuni nu generează o entitate coerentă: înlănţuirea cronologică trebuie să fie dublată şi de o concatenare cauzală (Povestirea ca reprezentare a unei acţiuni este în termenii lui Aristotel” reprezentarea unie acţiuni unice, formînd un tot”).
Povestirea canonică (în formele cele mai rigide, cum ar fi basmul) implică trecerea de la o stare iniţială prin intermediul unui “faire” transformator (proba sau triada probelor eroului) la o nouă stare de echilibru: “Povestirea încheiată se poate citi ca transformare a unei stări date în contrariul său. Previzibilitatea acestui parcurs binar defineşte coerenţa particulară a povestirii şi îi marchează închiderea” (A.Hénault,1983:27).

Prin simbol vom înţelege semnul al cărui caracter reprezentativ rezidă în faptul că există o regulă care îi determină interpretarea. Toate cuvintele, propoziţiile, cărţile şi celelalte semne convenţionale sunt simboluri (C.P. 2.292). Simbolul este o terţitate (“Thirdness” apud Peirce), o “ens rationis” bazată pe regularitate şi convenţie (C.P. 4.464).
Simbolul este semnul cu statutul semiotic cel mai controversat: pentru Hjelmslev este un non semn fiind o entitate monoplană, pentru Ogden-Richards este corespondentul semnificantului saussurian, iar pentru Saussure este semnul motivat opus celui lingvistic (nemotivat). Dar spre deosebire de această definiţie “motivată” a simbolului (cf. CLG: 101), într-un text anterior (1894) Saussure admite conceptul de simbol convenţional: “Prin simbol independent înţelegem categoriile de simboluri care au acest caracter definitoriu de a nu avea nici un fel de legături vizibile cu obiectul desemnat” (F. de Saussure, apud M. Arrivé, 1981: 13).
Descoperirea şi dezvoltarea semioticii peirciene reprezintă un câştig epistemologic şi metodologic indubitabil: textul ca hipersemn, abducţia – “tropism al spiritului către adevăr” ca tip valid de inferenţă alături de inducţie şi deducţie, semioza infinită ca modalitate de aprehensiune a lumii ca totalitate sub semnul unor potenţialităţi de dezvoltare. Semiotica nu este doar un simplu instrument noţional susceptibil să ne ajute în analiza diverselor semne care compun universul nostru social; devenim noi înşine locul şi timpul în care operează semioza (cf. formula lui Deledalle le sujet est un adverbe de lieu et de temps). Altfel spus, nu noi controlăm procesele de semioză, ele definesc condiţiile vieţii noastre afective, sociale intelectuale.

După cum am mai amintit, trihotomia lui Peirce nu stabileşte clase pure, ci aspecte care interferează în funcţionarea oricărui tip de semn (evident în proporţii şi corelaţii diferite). Din acest punct de vedere semnul este arhitectural.
Diferenţa fundamentală între iconic şi simbolic pe de o parte şi indicial, pe de altă parte, rezidă în distincţia reprezentare/vs/prezentare. Această opoziţie a fost relevată de C. Morris (1938: 24-25) care vorbeşte despre semne ±caracterizante (semnele iconice/vs/indiciale). Intr-adevăr, indicele nu caracterizează ceea ce denotă şi nu este similar obiectului denotat, el este realmente afectat de obiectul la care trimite (C.P. 2.248).
Dacă semnele iconice şi simbolice reprezintă analogic sau nu referentul, semnele indiciale implică prezenţa obiectului cu care se află într-o relaţie concretă de contiguitate (fumul faţă de foc, febra faţă de boală etc.).
Pe lîngă implicaţia de existenţă, indicialitatea se distinge de iconicitate şi simbol prin ponderea sporită a non textualităţii, a realizării ostensive gestuale (girueta - indice al direcţiei vîntului, barometrul - indicator al ploii, mersul legănat indicînd un marinar etc.).
Puterea explicativă a acestei trihotomii (corelabilă cu cea ontologică a Primităţii/Secundităţii/Terţiarităţii) rezidă în generalitatea asocierilor sale; astfel, în perspectivă temporală (C.P. 4.447-4.448), semnul iconic reprezintă o experienţă trecută, indicele este legat de experienţa prezentă, în timp ce simbolul fixează reguli de urmat în viitor.
Ca şi iconicitatea, indicialitatea cunoaşte o gradaţie în raportul faţă de referent (aşa cum o mică fotografie în alb şi negru a Giocondei seamănă mai puţin cu modelul real decît tabloul celebrului pictor italian, la fel fotografia unor amprente este o “îndepărtare” de referent, o indicialitate secundară).

Faţă de “verbocentrismul” epocilor trecute, trebuie să admitem că lumea contemporană se situează în bună parte sub semnul imaginii (care domină diverse practici sociale cum ar fi publicitatea, propaganda, mass-media în general). In faţa creşterii exponenţiale a informaţiei, transmiterea cunoştinţelor recurge la codificarea iconică (diagramă, tablou, schemă, grafic etc.) capabilă să realizeze stocarea economică, sintetică, uşor lizibilă a datelor.
Şi cu aceasta ajungem la un aspect fundamental al teoriei iconismului şi anume: gradul de convenţie sau codificare a semnelor iconice. Este vorba de anumite grile perceptive (social şi cultural marcate) care orientează producerea/receptarea semnelor iconice (în cazul producerii avem de-a face cu o activitate de schematizare-eliminare a trăsăturilor non pertinente; în cazul receptării cu o identificare bazată pe cîteva trăsături pertinente). De aceea orice semn iconic, efect al codificări unei experienţe perceptive, necesită un proces de învăţare; adesea vedem într-un obiect ceea ce suntem învăţaţi să vedem.
Deşi intricarea nivelelor (indicial, iconic, simbolic) a fost deseori subliniată (C.S. Peirce, T. Sebeok, J. Lyons etc.), natura graduală a iconicităţii (C. Morris, 1946: 191, “Iconicity is a matter of degree”) nu a fost utilizată ca parametru diferenţial pentru o taxinomie a semnelor.

Intreaga teorie modernă a semnelor a dezvoltat şi sistematizat intuiţiile, anticipările şi clasificările lui C.S. Peirce care a fost considerat pe bună dreptate drept părintele semioticii.
Pornind de la componentele semnului (representamen, interpretant, obiect) Peirce a stabilit trei trihotomii ale semnului, bazate pe criteriul calităţii (caracterizarea semnului în sine), al reprezentării (raportul semn-obiect) şi al relaţiei (raportul semn-interpretant). Ni se pare semnificativ de menţionat faptul că trihotomia desemnează o diviziune în trei termeni ordinali, în care al treilea îl implică pe al doilea şi acesta la rîndul său pe primul.
In conformitate cu primul criteriu (al calităţii) Peirce va distinge: qualisemnul sau “calitatea care este semn” (actualizată de tonul vocii, culoarea sau textura unei haine).
sinsemnul (token) sau “lucrul sau evenimentul dotat cu existenţă reală”; el reprezintă replica sau ocurenţa concretă a legii semnului (type) abstract, de plidă cuvintele şi frazele imprimate pe această pagină ce reprezintă actualizarea genului discursiv: text ştiinţific semiotic; sinsemnul ca fenomen secund implică cel puţin un qualisemn;
legisemnul (type) sau modelul abstract al sinsemnului, “o lege care este semn”.
Tipul nu poate fi cunoscut decît prin intermediul ocurenţelor (token) dar fiecare replică poate fi investită cu sens doar pentru că există o lege care o face să semnifice (cf. şi U. Eco, 1988: 74).
Cea de-a doua trihotomie indubitabil cea mai cunoscută priveşte relaţia semn/obiect sau mai precis relaţia prin care semnul îşi reprezintă obiectul:
- semnul iconic trimite la obiectul său în virtutea unei analogii, a faptului că proprietăţile sale corespund într-un anume fel proprietăţilor obiectului. Cum va afirma Morris mai tîrziu (1946: 362) un semn este iconic în măsura în care posedă proprietăţile denotatului său; astfel că o fotografie, o fotocopie, o diagramă, un tablou dar şi un graf, o formulă logică sunt semne iconice;
- indicele întreţine o relaţie fizică (de contiguitate) cu obiectul. Este cazul giruetei care indică direcţia vîntului, al fumului ce relevă existenţa focului, al febrei - indice al bolii. Tot ceea ce atrage atenţia este un indice: un strigăt, un claxon etc. Peirce consideră că un indice s-ar traduce prin injoncţiunea: “Priveşte acolo!” (rolul degetului întins în ostensiunea directă, al săgeţii ca indicator de orientare spaţială). Un indice autentic nu are drept obiect decît un existent, aparţinînd categoriei secundităţii, singura susceptibilă să intre într-o relaţie factuală directă. Ca secunditate, indicele implică totdeauna un semn iconic, aspect contraintuitiv şi ermetic al semioticii peirciene. Astfel pata de sînge (emblemă a unei crime atroce comise în preajma unei biserici) configurează imaginea lui Crist consacrată de tradiţia imagologică. In plan lingvistic intră în categoria semnelor indiciale pronumele demonstrative, pronumele personale, adverbele aici/acolo, numele proprii;
- semnul simbolic nu se leagă de obiectul său nici printr-o relaţie fizică, nici printr-o relaţie de similaritate; raportul cu obiectul este stabilit printr-o convenţie a comunităţii care utilizează semnul respectiv (un cuvînt, o frază, un simbol logic, un simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract social). Simbolul este deci semnul care îşi reprezintă obiectul în conformitate cu o lege generală şi efectivă. “El este corelat obiectului său în virtutea unei idei a spiritului care îl utilizează, idee în absenţa căreia raportul nici nu ar exista” (C.P. 2.298). Conştient de faptul că noţiunea de simbol are numeroase semnificaţii şi că adăugarea unui sens nou nu ar face decît să complice lucrurile, Peirce estimează că “semnificaţia de semn convenţional sau dependent de un obicei (înnăscut sau dobîndit) nu este nicidecum o semnificaţie nouă, ci pur şi simplu întoarcerea la semnificaţia originală” (C.P. 2.297).
Din punctul de vedere al naturii interpretantului Peirce distinge:
- rhema - semnul unei posibilităţi calitative;
- dicisemnul - semnul unei existenţe actuale, hic et nunc;
- argumentul - teza care dovedeşte adevărul, spre deosebire de dicisemn care afirma doar existenţa obiectului.

Qualisemnul desemnează deci calitatea pură abstrasă din lumea fenomenală.
Sinsemnul postulează existentul individual. Prin intermediul său pot fi figurate însă şi entităţi ficţionale (licorne, centauri, marţieni, personaje romaneşti).
Sinsemnul indicial rematic nu face decît să indice o prezenţă (plînsul sau strigătul disperat al cuiva, o nenorocire, doliul, un deces în familia celui care îl arborează) iar pronumele demonstrative, persoanele care îl folosesc în context.
Sinsemnul dicent ţine locul unui referent care îl afectează direct (girueta mişcată de vînt, urma paşilor imprimată pe sol etc.).
Legisemnul iconic atribuie unei calităţi caracterul de generalitate (de la o figură geometrică, cercul caracterizat prin “circularitate” la un model sau arhetip: Père Goriot, “icon” al părintelui devotat).
Legisemnul indicial rematic indică posibilitatea de a fi realmente afectat de obiect, exemplul canonic fiind pronumele demonstrativ, aşa cum se va incorpora în fiecare replică particulară.
Legisemnul individual dicent este un semn convenţional (legisemn) cu o actualizare specifică (o sirenă de pompieri indică în momentul concretizării sale existenţa unui incendiu dar în acelaşi timp şoferilor un anumit comportament).
Simbolul rematic este în principiu substantivul decontentualizat.
Simbolul dicent ca şi simbolul rematic este corelat obiectului său printr-o asociaţie de idei foarte generală; dar spre deosebire de sistemul rematic prezintă un existent hic et nunc, sub un anumit aspect.
Argumentul este un semn complex, un hipersemn general despre un fenomen general (teoriile ştiinţifice).

Dacă pentru lingvistica saussuriană semnul - de natură diadică - rezultă din reuniunea semnificantului şi semnificatului, pentru lingvistica anglo-americană semnul este o entitate ternară (cf. Ogden-Richards, Peirce, Morris, Sebeok, Lyons), ale cărui componente sunt: i) semnificantul (representamen la Peirce, simbol la Ogden-Richards); ii) semnificatul (interpretant la Peirce, referinţă la Ogden-Richards) şi iii) realitatea denotată (referentul la Ogden-Richards, obiectul la Peirce).
Pentru Saussure, semnul lingvistic reuneşte un concept şi o imagine acustică, un semnificat şi un semnificant (CLG: 99) într-o asociere arbitrară, în timp ce simbolul cunoaşte un “rudiment de legătură naturală între semnificant şi semnificat” (CLG: 181); de aceea balanţa poate funcţiona ca simbol al justiţiei, iar un car nu; pentru C.S. Peirce dimpotrivă, simbolul este pur convenţional, bazat pe obicei, pe o dispoziţie sau regulă generală (C.P. 4.447). De aceea va trebui să distingem simbolul de tip saussurian care este simbolul cultural tradiţional de simbolul peircian de tip ştiinţific (simbol chimic, algebric etc.)

Dacă pentru Saussure şi lingvistica de obedienţă saussuriană semnul rezultă din reuniunea semnificantului şi semnificatului sau a formei expresiei şi formei conţinutului, pentru lingvistica anglo-americană semnul este o entitate ternară (modelul triadic al lui Ogden-Richards din 1923, “The Meaning of Meaning”, reamenajare a triunghiului lui C.S. Peirce, modelele lui Rudolf Carnap (1946), Ch. Morris (1946), Th. Sebeok (1974), John Lyons (1977) etc.).
Considerat cel mai important filosof al Americii şi întemeietorul semioticii moderne, C.S. Peirce (1839-1914) este o personalitate de prin ordin în istoria gîndirii americane, de anvergura unui Leonardo da Vinci. Logician, chimist, istoriograf, cartograf, prieten al lui Wiliam James care îi atribuie paternitatea pragmatismului, Peirce este autorul unei opere monumentale (de peste 100.000 pagini) din care au fost publicate postum opt volume de Collected Papers (infra C.P.).
Strălucitul eseu din 1867 “On a New List of Categories” îl situează pe Peirce alături de marii filosofi ai categorialităţii: Aristotel, Kant, Hegel. Estimînd că un fenomen poate fi considerat ca pură posibilitate, existenţă reală (actualitate) sau lege (generalitate), Peirce stabileşte trei categorii fundamentale (“logico-faneroscopice”) pentru orice” faneron” (fenomen): Firstness, Secondness, Thirdness (Primitate, Secunditate, Terţitate). Conceptul de faneron are a extensiune extrem de vastă: de la senzaţie şi percepţie la emoţie, amintire, număr sau obiect. Aceste categorii sunt produsul unei analize a condiţiilor necesare elaborării unei gîndiri adevărate, mai precis, eficace (pragmatismul lui Peirce).

Intre 1865 şi 1914 Peirce a redactat circa 75 de caracterizări (definiţii) ale semnului ce evidenţiază esenţa relaţiei semiotice:”semnul ţine locul a ceva într-o anumită privinţă” (C.P. 2.228), iar “lucrul” cu această caracteristică (de a ţine locul a ceva) este denumit representamen (C.P. 1.564).
“Semnul ţine locul obiectului nu sub toate aspectele ci numai în raport cu un fel de idee pe care am numit-o fundament (ground) al representamenului”(C.P. 2.228). In termeni moderni s-ar putea vorbi de trăsături pertinente (ca în fonologia structurală) de “proprietăţi emergente” (U. Eco) datorită cărora recunoaştem într-o caricatură pe omul politic reprezentat sau într-o schiţă sumară amplasamentul unei clădiri.
Semnul peircian, acel aliquid stat pro aliquo este deci o relaţie triadică dependentă de cele trei categorii: ale primităţii, secundităţii şi terţităţii altfel spus ale calităţii posibile, existenţei reale şi gîndirii mediatoare (C.P.1.530)
Vîrfurile A (semnificant), B (semnificat) şi C (referent) sunt în acord cu analiza tradiţională a semnificaţiei (exprimată de pildă în maxima scolastică): “vox semnificat rem mediantibus conceptibus” (St. Ullmann, 1957: 71). Relaţia indirectă între A şi C (mediată de concept) este indicată în diagramă printr-o linie punctată.
Aceste elemente au fost controversate în istoria lingvisticii, unii cercetători au considerat semn lingvistic doar semnificantul (A). Alţii au introdus solidaritatea A+B (Saussure). In sfîrşit Peirce prin introducerea noţiunii de referent (C) a permis explicarea oricărei practici semiotice (atît lingvistice cît şi non lingvistice).
Intr-o perspectivă diacronică îl putem situa pe Ferdinand de Saussure în contextul psihologiei asociaţioniste şi al sociologiei lui Durkheim (C. Mounin îl considera pe Saussure “homme de son époque”); de aici definirea semnului ca entitate psihologică (CLG: 99), în timp ce Peirce îşi devansează epoca prin denunţarea psihologismului (cf. în Scrisori către Lady Welby).
In semiotica lingvistică de tradiţie saussuriană teoria peirciană a semnelor a rămas nedescoperită, deşi în 1923 Ogden-Richards schiţează sumar semiotica peirciană (The Meaning of Meaning). Descoperirea lui Peirce este atribuită lui Roman Jakobson, iar difuzarea ideilor sale în Europa lui Umberto Eco şi Gérard Deledalle. Viziunea peirciană a fost pe drept cuvînt calificată o viziune pansemiotică a universului, pentru că omul, gîndirea şi cunoaşterea au fost definite şi investigate ca entităţi semiotice: “The entire universe is perfused with signs if it is not composed exclusively of signs” (C.P. 5.448).

Ca fenomen al terţităţii “semnul este un prim numit representamen aflat într-o relaţie triadică cu un secund numit obiect şi capabil să determine un terţ numit interpretantul său” (C.P. 2.274).

Semnul apare la Peirce ca “ceva care stă pentru cineva în locul a ceva într-o anumită privinţă”. El se adresează cuiva, ceea ce înseamnă că creează în mintea acelei persoane un semn echivalent sau mai dezvoltat. Acest semn pe care îl creează îl numesc interpretant al primului semn. Semnul stă în locul a ceva, obiectul său. El stă în locul acestui obiect în raport cu un fel de idee“ (C.P. 2.228).
Peirce defineşte această acţiune triadică a semnului, acest proces în care semnul are un efect cognitiv asupra interpretului, ca semioză: “orice acţiune dinamică sau acţiune a forţei brute, fizice sau psihice, are loc între doi subiecţi (care reacţionează în mod egal şi unul şi celălalt sau unul este agent şi celălalt pacient, parţial sau integral) sau este rezultatul unmei acţiuni între perechi. Dimpotrivă, prin semioză eu înţeleg o acţiune sau influenţă care implică cooperarea a trei subiecţi care sunt semnul, obiectul său şi interpretantul, această influenţă tripartită nefiind rezolvabilă în acţiune între perechi” (C.P. 5.484).
Ceea ce este fundamental în teoria peirciană este pe de o parte caracterul ternar al semnului şi pe de altă parte faptul că semnul (natural sau artificial) nu este o specie preexistentă, ci rezultatul interacţiunii celor trei elemente, interacţiune ce constituie semioza (infinită).
Celor trei elemente ale semnului le corespund trei direcţii de cercetare:
i) gramatica pură sau speculativă, legată de representamen şi care va constitui sintaxa în terminologia lui C. Morris;
ii) logica legată de problema adevărului care va deveni semantica lui C. Morris;
iii) retorica înţeleasă ca studiu al legilor prin care un semn generează un altul, prin care gîndirea produce o altă gîndire (C.P. 2.229).
Această a treia direcţie cu categoria sa fundamentală de interpretant constituie cheia de boltă a semioticii peirciene prin noţiunea de semioză infinită (orice semn implică un altul, este generat de alte semne şi instituie un sistem virtual infinit de semne). Experienţa didactică şi cea ştiinţifică reprezintă exemple paradigmatice de situaţii semiotice de semioză infinită: termenii noi sau complecşi sunt interpretaţi prin imagini, diagrame, definiţii de accesibilizare şi în ultimă instanţă prin corespondenţii intraductibili din limbi străine (latină, engleză).
Interpretantul imediat aşa cum este dat la începutul procesului semiozei conduce prin interpretantul dinamic la obiectul dinamic şi prin interpretantul final la noua semnificaţie a termenului la capătul procesului semiozei. Textul literar poate fi considerat un interpretant imediat de la care prin activitatea de lectură (interpretantul dinamic) se poate ajunge la interpretarea finală, practic nelimitată, asigurată de interpretantul final. In comparaţie cu Saussure care privilegiază aspectul structural, acronic al limbii ca sistem, constituit pe baza opoziţiilor sintagmatic/paradigmatic, sincronie/diacronie, limbă/vorbire, Peirce introduce presiunea contextului social materializat în norme, convenţii, “habit” (obicei).
Simplificînd inevitabil lucrurile (dar cum a remarcat pertinent Paul Valéry simplul este fals, dar complexul este inutilizabil), am putea spune că la Saussure domină perspectiva sintactică, poziţională a semnelor (metafora jocului de şah ca principiu explicativ pentru funcţionarea sistemului limbii nu este fortuită), iar la Peirce esenţial este aspectul explorator, euristic al devenirii infinite a semnelor - semioza nelimitată.
In fond cele două direcţii nu sunt incompatibile: semnul este baza semioticii sau practicii semnificante, aşa cum semioza este spaţiul formării/transformării semnelor (cf. şi U. Eco, 1984). Accentul saussurian este paradigmatic şi spaţial, cel peircian este sintagmatic, dinamic, temporal, ceea ce nu exclude însă existenţa categoriei polare: contextualizarea prin conceptul saussurian de vorbire şi sistematica repertoriului de semne în numeroasele clasificări peirciene.

În cele ce urmează vom discuta trăsăturile fundamentale ale limbajului formulate explicit (Hockett apud J. Lyons, 1977) şi/sau implicit (supra F. de Saussure).
i) Arbitrarul în opoziţie cu iconicitatea (cf. infra semnele iconice);
ii) Dualitatea (ceea ce Hockett numeşte dualitate este cunoscut în lingvistica franceză sub numele de dubla articulare a limbajului - André Martinet - Eléments de linguistique générale, Paris, A. Colin, 1960). Limbile naturale sunt articulate, adică structurate de două ori: prima articulare este cea care decupează enunţul lingvistic în unităţi minimale dotate cu sens: “Pămîntul este rotund” se poate analiza în: “pămîntul”, “este”, rotund”; forma vocală a unităţilor din prima articulare este analizabilă în unităţi lipsite de sens numite foneme (“este” conţine patru foneme). Cu cîteva zeci de unităţi ale celei de-a doua articulări şi cu cîteva mii din prima se pot construi o infinitate de mesaje.
Dubla articulare este proprietatea cea mai misterioasă a limbajului: este de reţinut inepuizabila sa bogăţie combinatorică în raport cu celelalte sisteme semiotice.
Trebuie stabilit dacă celelalte sisteme de comunicare dispun sau nu de dubla articulare (codul rutier, nomenclatura chimică sau matematică sunt sisteme de semne ce nu cunosc decît prima articulare în unităţi semnificante; pentru strigătele unor animale par să existe unităţi asemănătoare fonemelor, dar mesajul este nedecompozabil în unităţi semnificante - cf şi G. Mounin, 1970: 106).
iii) Productivitatea este reprezentată de capacitatea locuitorilor nativi ai unei limbi de a înţelege şi a produce un număr infinit de enunţuri în limba respectivă; această importantă proprietate a fost evidenţiată de Chomsky (1957, 1965) legat de caracterul înnăscut al “facultăţii de limbaj” şi problema achiziţiei limbajului la copii;
iv) Linearitatea priveşte producerea şi perceperea fluxului vorbirii pe axa timpului. Continuînd distincţia lui Lessing din Laocoon între poem ca acţiune progresivă ale cărei părţi se petrec succesiv pe axa timpului şi tablou ca acţiune permanentă ale cărei părţi se desfăşoară simultan în spaţiu, Saussure a opus limba naturală sistemelor de comunicare vizuală care oferă “complicări simultane pe mai multe dimensiuni” (CLG: 103). Pornind de la linearitate, lingvistul genevez afirmă caracterul discret al limbajului (în opoziţie cu continuu), rezultat al caracterului diferenţial, mutual opozabil al semnelor lingvistice.

Prin analiza sincronică a limbajului se înţelege investigarea stării sistemului la un moment dat, în timp ce diacronia discută istoria, evoluţia sistemului.Distincţia între dimensiunea sincronică şi cea diacronică este metodologic esenţială (multă vreme lingviştii au analizat laolaltă eşantioane ale aceleiaşi limbi, dar situate la mare distanţă în timp).
“Lingvistica sincronică studiază limba pe axa simultaneităţilor, nu a succesivităţilor; ea ia în discuţie stări ale limbii şi se ocupă de raporturile psihologice şi logice ce reunesc termenii coexistenţi, constituind un sistem ce este perceput ca atare de aceeaşi conştiinţă colectivă” (CLG: 140). De aceea limba va fi privită ca arhivă, “ca tezaur (“trésor”) depus de practica vorbirii în subiecţii aparţinînd aceleiaşi comunităţi şî constituind un sistem gramatical existent în mod natural în fiecare creier”(CLG: 30).
Revoluţia saussuriană constă în primatul teoretic şi metodologic al sincroniei: “Aspectul sincronic primează, întrucît pentru masa vorbitorilor el este singura realitate” (CLG: 122).
Meritul lui Saussure este de a fi accentuat caracterul sistematic al limbii, transformînd conceptul de sistem dintr-o noţiune descriptivă într-un concept operator. “Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia nu rezultă decît din prezenţa simultană a celorlalţi (CLG: 159).

Ideea de cod se bazează pe faptul că persoanele care comunică dispun de un repertoriu de simboluri din care vor fi selectate cele ce urmează să fie combinate în conformitate cu anumite reguli. Armătura oricărui cod este reprezentată de două axe: una verticală - paradigma (repertoriul de simboluri din care se operează selecţia) şi cealaltă orizontală, sintagma, în care se operează combinarea.
Relaţiile paradigmatice sunt relaţiile in absentia care vizează posibilitatea de substituire în acelaşi punct al lanţului vorbirii, subsumată logicii lui sau... sau. Astfel în sintagma “fată frumoasă” putem înlocui lexemul “fată“ cu “femeie“ obţinînd “femeie frumoasă” dar nicidecum “fată femeie frumoasă”. Paradigma instrumentelor cu care se scrie (pix, creion, stilou, marker, cariocă etc.) reprezintă ansamblul formelor limbii pe care le folosim într-o situaţie dată de comunicare în cursul căreia desemnăm obiecte cu care se scrie. Paradigma reprezintă posibilitatea alegerii pentru partenerii schimbului discursiv: în schimb alegerea odată operată este exclusă prezenţa altei entităţi a aceleiaşi paradigme (nu putem afirma cu excepţia unei situaţii patologice “Mi-am pus şapca, pălăria şi am ieşit să mă plimb”).

Se poate afirma că limbile particulare actualizează acele distincţii de semnificaţie care sunt importante şi frecvente în culturile popoarelor respective (cf. şi John Lyons, 1977: 242-243).

Spre deosebire de elementele paradigmei care operează în absentia, elementele sintagmei sunt coprezente, articulându-se prin mecanismul combinării (succesiunea felurilor la un prânz, secvenţialitatea puncte/tăceri în alfabetul morse, gramatica basmului).
Regulile sintagmatice diferă după tipul de semiotică. În limbajul verbal domină ordinea lineară (cu excepţia caligramelor lui Appolinaire) în timp ce în limbajele vizuale sintagmele sunt tabulare (ca în codul rutier sau mesajul pictural).

Noţiunea saussuriană de substanţă este foarte asemănătoare celei aristotelice şi scolastice de materie: dar acum s-a încetăţenit în lingvistică sensul saussurian. Marmura ca substanţă reprezintă potenţial o mulţime de obiecte; ea va deveni un lucru şi nu altul ca urmare a impunerii unei anumite forme (structuri). Acelaşi lucru se întâmplă şi cu limba ca rezultat al impunerii unei structuri asupra a două categorii de substanţe: sunetul şi gîndirea.
Semnificaţia unui cuvînt derivă din impunerea unei structuri asupra continuumului gîndirii. “Gîndirea este o nebuloasă în care nimic nu este cu necesitate delimitat. Nu există idei prestabilite şi nimic nu este distinct înainte de apariţia limbii” (CLG: 155).
Limba este comparabilă cu o foaie de hîrtie: gîndirea ar fi faţa foii, iar sunetul reversul acesteia; nu putem decupa faţa hîrtiei fără a decupa ipso facto şi versoul ei. La fel în limbă nu vom putea izola nici sunetul de gîndire, nici gîndirea de sunet decît printr-o abstracţie al cărei rezultat ar ţine de psihologia pură sau de fonologia pură. În fapt lingvistica operează pe terenul limitrof în care elementele celor două ordini se combină: această combinare produce o formă, nu o substanţă

Îmbinarea semnificanţilor cu semnificaţii este o operaţie arbitrară (a priori şi nu aposteriori). Semnificatul casă este asociat în franceză semnificantului maison, în engleză semnificantului house, în germană Haus ş.a.m.d. Uneori semnificanţii pot evoca anumite sunete (onomatopei, verbe cu simbolism fonetic de tipul a vui, a scîrţîi etc., dar şi aici există paradoxul cocoşului galic care cîntă cocorico şi nu cucurigu sau kikiriki).
Semnele integral arbitrare realizează cel mai bine procedura semiologică; de aceea limba, cel mai complex şi răspîndit sistem de semne este şi cel mai caracteristic. Faţă de rituri, gestualitate, proxemică ce păstrează legături naturale (gesturile bruşte rectilinii sugerează universal agresivitatea evocînd ameninţarea armei), limba nu este cu nimic limitată în alegerea mijloacelor sale de expresie, căci “nu vedem ce ar împiedica asocierea unei idei oarecare cu o suită oarecare de sunete”(CLG: 110).
Contrar tezelor clasice (Biblia, Platon), semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept cu o imagine acustică. Raportul care uneşte învelişul sensibil de conţinutul inteligibil este o convenţie (CLG: 101). Arbitrariul lingvistic se referă la faptul că limba decupează realitatea (fonică sau conceptuală) într-o manieră proprie, diferenţiatoare (zeci de termeni pentru conceptul de zăpadă în limba eschimoşilor sau termeni diferiţi pentru fraţi în limba maghiară şî chiar o segmentare neomogenă a spectrului culorilor:vechii celţi vis-à vis de limbile actuale).
Salutînd definirea semnului ca arbitrar, Emile Benveniste (1939-”Nature du signe linguistique”) îl contrazice însă pe Saussure în interpretarea noţiunii de arbitrar pe care o corelează relaţiei semnificant/referent (cf. celebra frază saussuriană “Cuvîntul cîine nu muşcă”) şi nicidecum legăturii semnificant/semnificat care este o relaţie necesară, o “consubstanţialitate”. De fapt însuşi Saussure evidenţiase indisociabilitatea celor două entităţi ale semnului în pregnanta metaforă a foii de hîrtie cu rectoul şi versoul inseparabile, dar şi în formularea (din păcate neglijată) din Curs: “Dacă în raport cu ideea pe care o reprezintă semnificantul apare liber ales, în schimb în raport cu comunitatea lingvistică ce îl utilizează, el nu este liber, ci impus” (CLG:104) sau în precizările definiţionale liminare: “Cuvîntul arbitrar cere şi el o precizare. Nu trebuie să lase impresia că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor (vom vedea imediat că nu stă în puterea individului să schimbe ceva la un semn odată stabilit într-un grup lingvistic); vrem să spunem că el este nemotivat, adică arbitrar în raport cu semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate”(CLG: 101).

Teza de bază a lingvisticii structurale este conceperea limbii ca sistem sau ca reţea de relaţii; unităţile lingvistice nu există independent de reţea, altfel spus identificăm simultan unităţile şi interrelaţiile.
“Limba este un sistem de semne în care esenţială este doar unirea sensului cu imaginea acustică şi faptul că cele două părţi ale semnului sunt psihice” (CLG: 32).

1. Limba ca sistem social se opune vorbirii (“parole”) cu caracter individual. Majoritatea lingviştilor contemporani consideră un truism faptul că sistemul limbii, exterior individului subîntinde compomportamentul lingvistic actualizat în vorbire, în activitatea discursivă. In gramatica generativ-transformaţională a lui Noam Chomsky cuplul limbă-vorbire se suprapune întrucîtva celui competenţă-performanţă (capacitatea generală de a folosi limbajul/vs/actualizarea acestei potenţialităţi într-un discurs complet).

- Limbaj - Facultate a speciei umane
- Limba - formă particulară a limbajului într-o anumită comunitate socială (repertoriul limbilor naturale)
“Limba este un produs social al facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii necesare adoptate de organismul social pentru a permite exercitarea acestei facultăţi la indivizi. Luat în ansamblu, limbajul este multiform şi eteroclit”.
- Vorbire - actualizarea sistemului limbii în comportamentul comunicativ al individului ca “act individual de voinţă şi inteligenţă”

Limba ca sistem ce nu cunoaşte decît propria sa ordine este pertinent analizată prin metafora jocului de şah. O partidă de şah, afirmă Saussure este realizarea artificială a ceea ce limba ne prezintă sub o formă naturală. O stare a jocului corespunde unei stări a limbii. Valoarea pieselor depinde de poziţia lor pe eşichier aşa cum în limbă valoarea fiecărui termen depinde de opoziţia cu toţi ceilalţi termeni. Fiecare mutare pune în mişcare o singură piesă, dar poate revoluţiona ansamblul partidei, influenţînd şi piese momentan în afara jocului (CLG: 125-126).
Valoarea şi deci semnificaţia unui cuvînt este întru totul în funcţie de sistemul din care face parte cuvîntul: “Nici un sistem nu este închis perfect (serré) ca limba: închis perfect implică precizia valorilor (cea mai mică nuanţă schimbă cuvintele); multitudinea tipurilor de valori; numărul imens de termeni, al unităţilor acţionînd în cadrul sistemului; dependenţa reciprocă şi strînsă a unităţilor (a tuturor termenilor) între ele; totul este sintactic în limbă, totul este sistem” (CLG: 69). Consecinţa naturii sistematice este faptul că apariţia sau dispariţia unui element antrenează modificarea sistemului, în schimb faptul că piesele jocului sînt din lemn sau fildeş nu afectează sistemul. Doar mărimea numărului de piese ar afecta gramatica jocului. Spre deosebire de şah, unde apare intenţia de a acţiona asupra sistemului, limba nu premeditează nimic.
Limba fiind un sistem, interesează “valoarea poziţională” a obiectelor, “negativă şi diferenţială”: o figurină a jocului de şah, calul de exemplu nu are o valoare poziţională rezultînd din anumite însuşiri “naturale” (el ar putea fi foarte bine înlocuit cu un dop); valoarea se rezidă exclusiv din opoziţia între caracteristicile sale funcţionale şi caracteristicile celorlalte figuri ale jocului de şah.
Pentru a analiza valoarea sub aspect funcţional şi diferenţial, Saussure opune o piesă de cinci franci altei monezi (un dolar) sau evidenţiază lucrurile (diferite de ea) cu care poate fi schimbată (cu o asemenea monedă putem cumpăra o pîine de exemplu).

Una din ipotezele semiotice actuale este existenţa sub fiecare proces de comunicare a acestor coduri sau reguli bazate pe o anumită convenţie culturală. Studiind procesele culturale ca procese de comunicare, semiotica vizează dezvăluirea sistemelor ce subîntind procesele. “Dialectica sistem-proces ne conduce la afirmarea dialecticii cod-mesaj” (U. Eco, 1972: 30-31).
In viziunea lui Eco codurile sunt totdeauna plurale şi nu neapărat comune trimiţătorului şi receptorului (cf. L. Pirandello: “Folosind cuvintele, le daţi sensul pe care îl au pentru dumneavoastră; iar eu primindu-le le investesc cu sensul pe care îl dau eu. Am crezut că ne înţelegem, dar nu ne-am înţeles deloc”).

Lingvistul genevez Ferdinand de Saussure (1858-1913) este considerat drept întemeietorul lingvisticii structurale şi în ciuda existenţei unor idei structuraliste la Humboldt sau Leibniz, numele lui Saussure rămîne legat de geneza lingvisticii moderne. Deşi a publicat foarte puţin (la 21 de ani Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes - 1878, teza de licenţă şi unele studii fragmentare), Saussure a avut o influenţă enormă asupra lingvisticii. Trei elevi ai lui Saussure, Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling, folosind notiţele de la cursurile ţinute de Saussure la Geneva în 1906-1907, 1908-1909, 1910-1911 şi amintirile de la orele maestrului, au reuşit să dea o redactare unitară cursului - Cours de linguistique générale (Paris, Payot, 1916).
Personalitatea lui Saussure trebuie inclusă în orice panoramă a gîndirii moderne: de la filosofie la lingvistică, de la semiotică la antropologie, pentru că a influenţat profund (deşi după cîteva decenii de la publicarea operei fundamentale) demersul celor mai importanţi gînditori contemporani: Merleau-Ponty, Lévi-Strauss, Barthes, Lacan, Foucault şi prin ei ansamblul ştiinţelor umane.

Împreună cu noţiunea de sistem de care depinde, semnul se constituie drept cheia de boltă a construcţiei saussuriene. Conform concepţiei sale psihologice despre limbă ca sistem, “Semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică” (CLG: 98). Definind aceste două elemente, conceptul şi imaginea acustică, Saussure va fixa un model bilateral, implicit relaţional:
“Propunem să se păstreze cuvîntul semn pentru a desemna totalitatea şi să se înlocuiască “concept” şi “imagine acustică“ respectiv cu semnificat şi semnificant; aceşti termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă fie între ei, fie de totalitatea din care fac parte” (CLG: 99).
Semnul este deci o entitate cu două feţe: faţa semnificantă (semnificant) şi faţa semnificată (semnificat).
Socotindu-l pe Saussure (alături de Peirce) între pionierii semiotice contemporane, Umberto Eco recunoaşte pertinenţa definiţiilor şi conceptualizărilor saussuriene care au contribuit indubitabil la dezvoltarea unei “conştiinţe semiotice”.
Prin această definire a semnului ca unitate semnificant/semnificat, Saussure depăşeşte graniţele lingvisticii generale, incluzînd toate semnele ce servesc comunicării “în cadrul vieţii sociale”, de la semnele scrierii la alfabetul surdo-muţilor, de la formulele de politeţe la modă, obiceiuri, ritualuri, de la semnale militare la pantomimă.

Semiotica modernă s-a dezvoltat în anii '60 în plină efervescenţă structuralistă, având deci ca domenii de aplicare antropologia, psihanaliza, literatura (Roland Barthes, Sur Racine, 1963, Esais critiques, 1964; Greimas, Du sens, 1970), fenomenele culturii de masă. De fapt structuralismul începuse să se apropie de semiotică cu reprezentanţii Şcoala de la Praga (Roman Jakobson, Jan Mukařovsky, Felix Vodiča). “Cei doi termeni (structuralism şi semiotică n.a.) se intersectează dat fiind că structuralismul studiază obiecte care nu sunt în mod normal considerate sisteme de semne, chiar dacă în realitate sunt – relaţiile de rudenie în societăţile tribale de pildă –, iar semiotica utilizează îndeobşte metode structurale” (T. Eagleton, 1994: 100).
Demistificare a literaturii “nobile” (highbrow) care nu mai poate avea un statut ontologic privilegiat, democratizare a discursului social, structuralismul asertează peremptoriu că “opera literară ca şi orice produs al limbajului este o construcţie ale cărei mecanisme pot fi clasate şi analizate ca obiectele oricărei ştiinţe” (T. Eagleton, 1994: 106). Sensul nu mai este produsul romantic al unei experienţe private, ci rezultatul sistemelor de semnificaţie împărtăşite de membrii unei comunităţi culturale.
Marea descoperire a structuralismului este sistemul – substitut al subiectului uman şi dotat cu toate atributele individului tradiţional: autonomie, autoreglare, unitate. Dacă pentru cercetătorii englezi şi americani semiotica şi structuralismul sunt noţiuni corelate indisociabil sau chiar interşanjabile, pentru tradiţia franceză şi canadiană structuralismul şi semiotica se aseamănă, dar nu se confundă, cea din urmă provenind din cel dintâi. “Structuralismul desemnează logica organizaţională a tuturor fenomenelor sociale şi umane, orice disciplină putând să se bazeze pe el. Semiotica, provenind din structuralism şi vizând corectarea insuficienţelor şi exceselor acestuia, desemnează o teorie a sensului aplicabilă tuturor fenomenelor sociale şi umane, dar rezervată anumitor discipline” (P. Attalah, 1991: 263). Dincolo de aporia ultimei fraze (neglijenţă de redactare?) nu putem decât subscrie la identificarea semioticii cu o depăşire (interpretativă) a structuralismului, menţinînd însă rigoarea şi coerenţa unui punct de vedere (acel punct de vedere despre care Saussure spunea că creează obiectul cunoaşterii); în majoritatea cazurilor este vorba despre structura opozitivă binară (yin/vs/yang, terestru /vs/celest, natură/vs/cultură etc.).
Sensul structuralist era un sens al codului, sensul semiotic nu există decât pentru cineva ca sens propriu-zis existenţial şi contextual. Semiotica se deschide dialogului intercultural, rostirii individuale (parcursurile semiotice ale lui Eco, Barthes – flanerii în “pădurea narativă”, respectiv în universul semnelor culturii japoneze). Deplasarea de la logica structurii la discursul (logic) al subiectului va impune şi bascularea de la “gramatica visului” la visător, de la crimă la criminal (vezi noua profesie de “profiler” a lui Frank Black în serialul de mare succes “Millenium”), de la reguli la comportamentele care le actualizează sau transgresează.
Semiotica îşi propune să investigheze o multitudine de practici culturale (gestualitatea ceremonială a salutului nipon, distanţele interpersonale în lumea arabă în comparaţie cu cea occidentală, gramatica gesturilor în spectacolul de circ sau de teatru etc.), dincolo de clivajele culturale universale relevate de corifeii structuralismului. “Structuralismul aruncă o privire impasabilă asupra lumii contemporane în care vede reproducându-se vechi structuri. Semiotica vede o multitudine de practici, de stiluri, de subculturi etc. Lumea semiotică e infint mai bogată decât lumea structurală”

Singurul psihanalist care a reluat în ansamblu opera lui Sigmund Freud şi care l-a omagiat pentru coerenţa direcţiilor propuse şi rigoarea travaliului de observaţie este Jacques Lacan (1901-1981).
Dacă Freud a inventat psihologia, Lacan a redescoperit-o, extrăgând-o dintr-o închidere medicală şi restituindu-i dimensiunea unei gândiri. “Gongora al psihanalizei – pour vous servir” – cum se autodefinea ironic acest uimitor maestru al stilului abstract (comparat cu Hegel, Mallarmé), Jacques Lacan fascinat de modelul structural al opoziţiilor din finologie şi teoriile lui Jakobson şi Lévi-Strauss, descrie inconştientul ca limbaj.
Inconştientul cristalizează conflictul între ego (eu), supraeu şi acel haos “oală plină de emoţii care fierbe” numit de Freud Es (franceză ça).
Preluând definiţia metaforică freudiană, Lacan îl numeşte caleidoscop, cutie de scrisori, cavitate de idol balinez. Pornind de la Traumdeutung (S. Freud, Interpretarea viselor), Lacan consideră transpunerea (Enstellung la Freud) principala condiţie a prelucrării operate în vise: “este ceea ce numim împreună cu Saussure strecurarea semnificatului sub semnificant, mereu în acţiune (inconştientă) în discurs” (J. Lacan, 1966: 511). Se ştie că nesatisfacerea impulsurilor naturale conduce la refularea lor în inconştient, ceea ce prevoacă manifestări patologice: fobii, obsesii, lapsusuri, discontinuităţi de limbaj. Simptomele sunt semnificanţi a căror semnificaţie trebuie descifrată, descifrare care este de fapt sarcina psihanalistului.
Modelul lingvistic în psihanaliză e legat de teoria lui Jakobson privind metafora şi metonimia ca poli fundamentali ai limbajului. Condensarea presupune suprapunerea semnificanţilor şi generează metafore; deplasarea nu mai substituie un termen altuia, ci ia partea drept întreg, elementul drept ansamblu pe baza unei contiguităţi, adică a metonimiei (visul despre injecţia făcută pacientei Irma semnifică neliniştea lui Freud privind propriile cercetări).

Într-o interesantă încercare de definire a imaginaţiei semnului, Roland Barthes (L'imagination du signe) distinge trei tipuri de conştiinţă: conştiinţa simbolică, verticală, care vede semnul în dimensiunea sa profundă, geologică, studiată de psihanaliză şi sociologia simbolurilor; conştiinţa paradigmatică, reprezentată de structuralism şi având drept model fonologia – “ştiinţa paradigmelor exemplare” şi conştiinţa sintagmatică, orizontală (Şcoala formaliştilor ruşi, Propp în primul rînd).
Imaginţia paradigmatică sau formală implică o atenţie deosebită acordată elementelor recurente, matricei atemporale, constantelor (miturilor, arhetipurilor), dimensiune strălucit reprezentată de antropologul francez Claude Lévi-Strauss.
Cele trei domenii prioritare de aplicare a metodei structurale vor fi: viaţa socială (relaţiile de rudenie), viaţa materială (sistemul gastronomiei), viaţa culturală (miturile). Actualizând postulatul saussurian al unei lumi structurate, sesizabile în semnificaţiile sale, Claude Lévi-Strauss opune procesul comunicării femeilor sistemului relaţiilor de rudenie, schimbul de bunuri şi servicii structurii economice, iar comunicarea mesajelor sistemului limbii.

PROCES
comunicare de femei
comunicare de bunuri şi servicii
comunicare de mesaje


SISTEM
structuri de rudenie
structuri economice
structuri lingvistice

Toate analizele sale pornesc de la opoziţia fundamentală natură/cultură cu sublinierea că tot ceea ce este universal în om ţine de natură, pe când istoricitatea aparţine culturii. “Tot ceea ce este universal în om ţine de natură, pe când ceea ce e supus unei norme ţine de cultură şi prezintă atributele relativului şi particularului” (C. Lévi-Strauss, 1949:10). Trecerea de la natură la cultură se defineşte ca aptitudiine a omului de a gândi relaţiile biologice sub formă de sisteme de opoziţii: opoziţia între bărbaţii proprietari şi femeile posedate; opoziţia în cadrul acestora între soţii sau femei dobândite şi surori, fiice sau femei cedate; opoziţie, în fine, între două tipuri de relaţii: sistemul sociologic al alianţelor şi cel biologic al rudeniei. Pentru Claude Lévi-Strauss exogamia şi limbajul au aceeaşi funcţie fundamentală: comunicarea cu celălalt.

Preluând din fonologie modelul triunghiului vocalelor (a.u.i.) sau al consoanelor (p.k.t.), Lévi-Strauss propune celebrul “triunghi culinar” în 1967 (în “L'arc” no 26) ca transformare culturală a crudului în fiert şi ca transformare naturală a crudului în putrezit:

putrezit <--- crud ---> preparat

Sistemul opoziţiilor binare se citeşte în această logică concretă astfel: preparatul şi putrezitul se opun crudului ca transformatul non transformatului. Preparatul se opune putrezitului ca transformare culturală transformării naturale. Alimentele preparate (fierte sau prăjite) sunt mai aproape de natură (friptura) sau mai aproape de cultură (fierturile); în fine, fiertul ţine de endobucătărie şi de uzajul precumpănitor familial, iar friptul de un uzaj social (rezervat invitaţilor în primul rând).

Structura ca “totalitate ireductibilă la suma părţilor” (Raymond Boudon) înseamnă considerarea obiectului ca sistem, descoperirea şi construirea coerenţei realului prin ordinea şi coerenţa simulacrului care e structura.
Analiza structurală se plasează sub semnul jocului (cf. metafora jocului de şah la Saussure sau a jocurilor de comunicare la Claude Lévi-Strauss: “Toate nivelele de comunicare ale societăţii – femei, bunuri, mesaje – ţin de aceeaşi metodă. Cultura constă mai ales în reguli aplicabile tuturor categoriilor de “jocuri de comunicare”, fie ele în planul naturii sau al culturii” (Lévi-Strauss, 1978: 326). Structura se reduce la “jocul intern al combinatoricii sale” (L. Millet & M. Varin d'Ainvelle, 1972: 110).
Demersul structuralist procedează prin reducerea variantelor la invariante (a infinitelor pronunţări ale sunetelor, de pildă la câteva zeci de foneme caracteristice unei limbi). Semnele nu sunt importante prin ele însele, ci prin valoarea pe care o reprezintă în ansamblul sistemului.
Analiza structurală (începând cu cea avant la lettre a formaliştilor ruşi de începutului secolului) pune între paranteze conţinutul povestirii (mit, basm, nuvelă etc.) şi se concentrează exclusiv asupra formei. Figurile narative nu contează (cârtiţa, racul, zâna sau fratele de cruce joacă în basm rolul adjuvantului eroului); ceea ce reprezintă esenţa demersului este degajarea “structurii povestirii” prin evidenţierea relaţiilor de paralelism, opoziţie, inversiune etc.
Principala obiecţie adresată din această perspectivă structuralismului a fost omogenizarea valorică (un roman poliţist, un fapt divers, un basm, o nuvelă clasică vor fi analizate în acelaşi fel, pentru că metoda structurală este analitică şi nu evaluativă). De fapt, “adevăratul” conţinut al povestirii este strucutura sa (“Subiectul povestirii este reprezentat de relaţiile sale interne, de propriile moduri de constituire a sensului” – T. Eagleton, 1994: 98).
Analiza structurală se defineşte prin următoarele trăsături paradigmatice (fie ele explicite - infra sau implicite):

• regula imanenţei (analiza structurală vizează obiectul ca sistem în perspectivă sincronică, anistorică);
• regula pertinenţei (analiza structurală investighează trăsăturile distinctive ale sistemului, cele care au valoare diferenţială);
• regula comutării (testul comutării vizând determinarea opoziţiilor binare de natură sistemică);
• regula compatibilităţii (analiza structurală studiază regulile ce guvernează combinarea - şi deci compatibilitatea - elementelor textului);
• regula integrării (structurile elementare trebuie integrate în totalitatea sistemului);
• regula schimbării istorice (diacronice) pe baza analizei sincronice a sistemului;
• regula funcţiei (analiza structurală studiază în primul rând funcţia comunicativă a sistemului) (W. Nöth, 1990: 295-296).

Cercetătorul fenomenelor semiotice (de la cinematograf la mitologie, de la arhitectură la cultura de masă etc.) apare ca o conştiinţă structurantă: “Vreme îndelungată literatura a fost privită ca un mesaj fără cod, fiind necesar apoi să fie apreciată o clipă ca un cod fără mesaj… Metoda structuralistă se constituie ca atare în momentul în care mesajul este regăsit în cod, fiind degajat printr-o analiză a structurilor imanente şi nu impus din exterior prin prejudecăţi ideologice” (Gérard Genette, 1966: 150).