Semiotica

Semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcţionează comunicarea şi semnificarea i.e. relaţiile dintre cod şi mesaj, dintre semn şi discurs. Unitatea fundamentală semiotică este semnul.

Definiţii ale semioticii

Definiţia lui Saussure

Conform lui Ferdinand de Saussure, care alături de Charles Sanders Peirce este pionier al semioticii moderne, „limba este un sistem de semne ce exprimă idei”, comparabil cu alte sisteme omoloage precum codul morse, limbajul surdomuţilor etc. El denumeşte prin termenul semiologie ştiinţa care ar putea să studieze sistemele de semne, de la grecescul semeion. „Ea ar putea să ne spună în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Deoarece nu există încă, nu putem spune ce anume va fi; totuşi are dreptul la existenţă şi locul ei determinat de la bun început.”

Definiţia lui Peirce

Ceea ce Charles Sanders Peirce numeşte semiotică este disciplina care are ca obiect fenomenele semiozice. În concepţia lui Peirce, semioza este o relaţie triadică între semn, obiectul său şi interpretantul său, astfel încât această relaţie nu poate fi redusă la relaţii diadice.

În lucrarea O teorie a semioticii, Umberto Eco încearcă să construiască o teorie generală a semioticii pe baza teoriei codurilor, la care se adaugă o investigaţie asupra producerii de semne. O asemeanea teorie trebuie să poată să dea dea seamă de toate funcţiile-semn.

Întrucât semnul are caracter de artefact, are încărcătură culturală în virtutea căreia poate fi interpretat, acest lucru „face din semiotică o teorie generală a culturii”.


Aurel Codoban - “Semn şi interpretare“

Semiologia, aşa cum este ea inţeleasă astăzi, îşi are originea în tematizarea, contemporană cu noi, a comunicării. Chiar dacă o istorie mitologizantă a oricărei discipline teoretice tinde să îi găsească origini absolute, succesiunea tematizărilor sau epistemelor gândirii occidentale - „ceea ce este”, cunoaşterea şi comunicarea - distribuie în mod categoric disciplinele şi problematizările şi implicit pe cele ale semiologiei. Privite de pe terenul problematizării a „ceea ce este”, calitatea de lucru a semnului împiedică constituirea lui ca obiect epistemic autonom, ordinea existenţei, a gândirii şi a rostirii fac una, nu sunt desparţite. Odată cu a doua tematizare, a recunoaşterii, „ceea ce este” devine relativ „ceea ce cunoaştem”. Adică ceea ce nu cunoaştem nu există în mod real pentru noi. Semiologia devine o teorie generală, centrală odată cu cea de-a treia tematizare care este cea a comunicării. Acum „ceea ce este” şi ceea ce cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există! Simetric faţă de prima tematizare totul este una acum, din perspectiva comunicării, însă. Există două axiome care fac din semn, în principal, un obiect sui generis: - pausemia = totul e semn; totul are semnificaţie sau poate avea - polisemia = orice semn (obiect) poate avea mai multe semnificaţii (unicitatea existenţei nu determină unicitatea semnificaţiei)