Semiotica

Pentru a oferi noi repere societăţii postmoderne a revoluţiilor comunicării şi exploziei mediatice şi a răspunde nevoii individului de a înţelege sensul, a prelucra sensul, a împărtăşi sensul (“comunicare” vine, de altfel, de la “communis”, precum “comuniune spirituală”, “comunitate” şi atâtea cuvinte din aceeaşi rădăcină).
Dacă ne-am scula într-o bună zi ca binecunoscutul domn Sigma, turistul italian la Paris din cartea lui Umberto Eco “Semnul” şi nu ne-am mai întâlni cu familiarele semnale rutiere, taxiuri (galbene la New York, inscripţionate “tacsi” la Bucureşti), reclame luminoase, mesaje cinetice, grafitti, afişe etc., ne-am simţi frustraţi, dezorientaţi, debusolaţi; întreaga noastră existenţă ar fi destabilizată, modificată, dinamitată.
Îmi amintesc cu deosebită pregnanţă o călătorie la Tirana postcomunistă în care am resimţit personal primejdia (de moarte) decurgând din absenţa semnelor: într-o ţară care până în 1989 nu cunoscuse automobilul (doar şeful statului poseda unul), unde nu existau semafoare la intersecţii, nici agenţi pentru a dirija circulaţia, nici măcar treceri de pietoni sau semnale rutiere, după invazia automobilelor second hand era o adevărată aventură să traversezi strada (totdeauna în fugă), strecurându-te printre vaci, măgari, biciclete, maşini, într-o dezordine ameţitoare). Un exemplu opus (euforic de această dată) ar fi invazia benefică de semne din spaţiile “de trecere” ale marilor metropole (gară, aeroport) care încearcă să ofere în egală măsură semne funcţionale şi semne estetice, embleme ale naturii şi ale culturii în care tocmai penetrăm (un alt “spaţiu” al memoriei îmi evocă noul aeroport din Montréal, Dorval, dotat cu un lung covor transportor flancat de panouri imense, reprezentând peisaje şi meserii tradiţionale canadiene, reflectate în gigantice oglinzi şi acompaniate de mesaje sonore elocvente: susuri de izvoare, bătăi de aripi, vuiet de valuri).
Am ales aceste exemple extreme pentru a evidenţia ponderea extraordinară a “imperiului semnelor”, edificat în univers. Uneori stresante, invadatoare (mesajele publicitare, gadget-urile din cutia poştală), alteori indispensabile (codul rutier, codul lingvistic sau cel gestual), semnele ne introduc în cultura proprie şi cultura celorlalţi (Roland Barthes a “intrat” în cultura niponă prin intermediul semnelor gării din Tokyo, ale ritualului ceaiului sau ale teatrului No). Extrapolând morala lui Chilam Balam “Cei care nu vor putea înţelege vor muri, cei care vor înţelege vor trăi” (apud T. Todorov, Cucerirea Americii: 74), am putea condiţiona supravieţuirea culturală în primul rând de învăţarea şi interpretarea semnelor.
Model al obiectelor (ce nu pot fi transportate aşa cum propuneau savanţii din utopia swiftiană), schematizare a unei situaţii (“Proprietate privată”, “Intrare interzisă” etc.), abreviere elocventă a unui consemn (indicarea otrăvii printr-o imagine anxiogenă, semnalarea direcţiei prin indici vizuali etc.), semnul reprezintă o realitate inconturnabilă a lumii moderne, prezenţă fetiş, prezenţă tutelară, la fel de importantă pentru cultura contemporană ca faptul în ideologia pozitivistă a secolului al XVIII-lea.