Semiotica

Semiotica este disciplina care cercetează felul în care funcţionează comunicarea şi semnificarea i.e. relaţiile dintre cod şi mesaj, dintre semn şi discurs. Unitatea fundamentală semiotică este semnul.

Definiţii ale semioticii

Definiţia lui Saussure

Conform lui Ferdinand de Saussure, care alături de Charles Sanders Peirce este pionier al semioticii moderne, „limba este un sistem de semne ce exprimă idei”, comparabil cu alte sisteme omoloage precum codul morse, limbajul surdomuţilor etc. El denumeşte prin termenul semiologie ştiinţa care ar putea să studieze sistemele de semne, de la grecescul semeion. „Ea ar putea să ne spună în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Deoarece nu există încă, nu putem spune ce anume va fi; totuşi are dreptul la existenţă şi locul ei determinat de la bun început.”

Definiţia lui Peirce

Ceea ce Charles Sanders Peirce numeşte semiotică este disciplina care are ca obiect fenomenele semiozice. În concepţia lui Peirce, semioza este o relaţie triadică între semn, obiectul său şi interpretantul său, astfel încât această relaţie nu poate fi redusă la relaţii diadice.

În lucrarea O teorie a semioticii, Umberto Eco încearcă să construiască o teorie generală a semioticii pe baza teoriei codurilor, la care se adaugă o investigaţie asupra producerii de semne. O asemeanea teorie trebuie să poată să dea dea seamă de toate funcţiile-semn.

Întrucât semnul are caracter de artefact, are încărcătură culturală în virtutea căreia poate fi interpretat, acest lucru „face din semiotică o teorie generală a culturii”.


Aurel Codoban - “Semn şi interpretare“

Semiologia, aşa cum este ea inţeleasă astăzi, îşi are originea în tematizarea, contemporană cu noi, a comunicării. Chiar dacă o istorie mitologizantă a oricărei discipline teoretice tinde să îi găsească origini absolute, succesiunea tematizărilor sau epistemelor gândirii occidentale - „ceea ce este”, cunoaşterea şi comunicarea - distribuie în mod categoric disciplinele şi problematizările şi implicit pe cele ale semiologiei. Privite de pe terenul problematizării a „ceea ce este”, calitatea de lucru a semnului împiedică constituirea lui ca obiect epistemic autonom, ordinea existenţei, a gândirii şi a rostirii fac una, nu sunt desparţite. Odată cu a doua tematizare, a recunoaşterii, „ceea ce este” devine relativ „ceea ce cunoaştem”. Adică ceea ce nu cunoaştem nu există în mod real pentru noi. Semiologia devine o teorie generală, centrală odată cu cea de-a treia tematizare care este cea a comunicării. Acum „ceea ce este” şi ceea ce cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există! Simetric faţă de prima tematizare totul este una acum, din perspectiva comunicării, însă. Există două axiome care fac din semn, în principal, un obiect sui generis: - pausemia = totul e semn; totul are semnificaţie sau poate avea - polisemia = orice semn (obiect) poate avea mai multe semnificaţii (unicitatea existenţei nu determină unicitatea semnificaţiei)

Vexilologia (alternativ vexilogia) este domeniul care se ocupă cu studierea scolastică a steagurilor. Termenul a fost pentru prima dată folosit de către Dr. Whitney Smith din Statele Unite ale Americii, în 1958, autor a multor articole, studii şi cărţi pe această temă. A fost considerată pentru mult timp ca fiind o subdiciplină a heraldicii, şi este încă considerată astfel ocazional; de asemenea este considerată ca o ramură a semioticii.[1]

Vexilologia este definită formal în Constituţia FIAV ca fiind "creaţia şi dezvoltarea de cunoştinţe despre steaguri de toate tipurile, formele şi funcţiile şi a teoriilor ştiinţifice şi principiilor bazate pe aceste cunoştinţe.

Orice persoană care studiază steaguri este un/o vexilolog(ă), iar cineva care concepe steaguri este numit un/o vexilolograf(ă).

Cuvântul vexilologie este un cuvânt compus, generat fiind de latinescul vexillum şi completat cu sufixul –ologie, care înseamnă studiul a. Vexillum a fost un gen particular de steag utilizat de legiunile romane în timpul existenţei Republicii Romane şi a Imperiului Roman. Spre deosebire de steagurile moderne, care sunt suspendate de un catarg vertical, vexillum-urile (vexilla, plural în latină), steaguri de formă pătrată, erau ataşate de o bară orizontală, care la rândul său erau ataşate de lănci.

Vexilologii sunt activi în numeroase asociaţii naţionale şi regionale care fac parte din Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Vexilologie, FIAV (denumirea acesteia în franceză este Fédération internationale des associations vexillologiques). O dată la doi ani, FIAV organizează Congresul Internaţional de Vexiloogie, sau International Congress of Vexillology, conform denumirii sale din limba engleză. Spre exemplu, ICV 2005 a fost organizat în Buenos Aires, Argentina). Activitatea vexilologiştilor utilizând Internetul este axată pe website-ul Flags of the World şi liste de e-mail.

Vexilologi şi vexilografi importanţi

* Emilio Aguinaldo, designer al steagului Filipinelor
* Graham Bartram
* Manuel Belgrano, designer al steagului Argentinei
* William Crampton
* John Eisemann, designer al steagului statului Ohio, Statele Unite ale Americii
* Robert G. Heft, designer al actualului steag al SUA, cel care are 50 de stele, corespunzând celor 50 de state ale Statelor Unite
* Francis Hopkinson, designer (conform unor istorici) al steagului american
* Lu Hao-tung, designer al aşa-numitulu Cer Albastru cu un Soare Alb steagul Taiwan-ului
* Francisco de Miranda, designer al steagului Venezuelei
* Betsy Ross, designer (conform legendei din jurul istoriei steagului SUA) al steagului Statelor Unite ale Americii
* Whitney Smith
* Zeng Liansong, designer al steagului Republicii Populare Chineze