Semiotica

Din cele prezentate până acum reiese pregnant faptul că gluma dispune de un inventar de structuri şi teme greu de sistematizat într-o descriere generală; ceea ce este comun acestor variate acte de umor este opoziţia între convenţie (lingvistică, comportamentală) şi invenţie (ca sabotare a acestei regularităţi verbale sau comportamentale). Materializare pertinentă a afirmaţiei greimasiene privind natura polemic-contractuală a practicii discursive, gluma ne apare ca o modalitate defensivă de manevrare a normativităţii, de dinamitare a supunerii enunţătorilor la regulile raţionalităţii şi convenienţelor.
Studiul glumei din perspectiva raportului convenţional/conversaţional are incidenţe deloc neglijabile asupra teoriei cunoaşterii (prin capacitatea de a genera, testa, revizui ipoteze, prin abilităţi de tip problem-solving), asupra sociologiei (prin evidenţierea mecanismului indirecţiei ca infrastructură a interacţiunii sociale), asupra semioticii (prin sincretismul gestualitate/proxemică/mesaj verbal pentru gluma orală sau prin interferenţa iconic/simbolic în cazul glumei desenate), ca şi asupra didacticii (înţelegerea glumei fiind un excelent test de comprehensiune textuală), oferind repere pentru trecerea de la undesteranding data, la undesteranding undesteranding (cf. Beaugrande & Dressler, 1981: 265).

Diferitele tentative de definire a umorului, ironiei, au evidenţiat contrastul aparenţă/realitate (Muecke, 1970) sau cel dintre sensul expus şi cel impus (Todorov, 1978), între head meaning ca sens fundamental al structurii şi chief meaning ca sens contextual (Empson). De fapt, gluma operează un joc subtil între funcţia frastică (normativă) şi cea discursivă terminală care asigură inserţia frazei într-un discurs şi a discursului în context.
Scriptul conform (ceea ce Flaubert numeşte les idées reçues), reflexele condiţionate, ca pilot automat al comportamentului nostru sunt opuse scriptului neaşteptat (absurd, infantil, incongruent etc.) care instaurează ca şi tropii o izotopie deconcertantă, o “aşteptare frustrată”. Surpriza, neprevăzutul sunt induse fie de un:

• disjunctor semantic (bazat pe polisemia termenilor sau polaritatea semnificaţiilor infra i, ii)
i) Securitatea este inima partidului care bate, bate, bate…
A (călătorul care a ratat o corespondenţă feroviară): “Dacă trenurile nu ajung la timp, pentru ce mai există mersul trenurilor?”
B: “Dacă trenurile ar ajunge la timp, la ce ar mai servi sălile de aşteptare?”

• disjunctor referenţial (ceremonial – iii sau pur circumstanţial – iv):
iii) A: “La voi se spune rugăciunea înaintea fiecărei mese?
B: Nu, mama găteşte destul de bine.”

iv) Soţia: “Ah, pietonii!
Soţul: Da, dragă, ai dreptate, dar dă-te jos de pe trotuar”.
Binecunoscutele legi ale lui Murphy se bazează în principal pe astfel de polarităţi semantice:

v) “A fura ideile unei persoane înseamnă plagiat. A fura ideile mai multora înseamnă cercetare ştiinţifică”.

vi) “Banca este o instituţie care îţi împrumută o umbrelă când este frumos şi ţi-o cere înapoi când plouă.”

vii) “Infomaţia pe care o ai, nu e cea pe care o vrei; cea pe care o vrei nu este cea de care ai nevoie iar pe cea de care ai nevoie nu o poţi obţine.”

Glumele lingvistice acţionează fie la nivelul de suprafaţă, manifest (jocuri de cuvinte, ambiguităţi sintactice - infra i, ii, iii), fie la nivelul infrastructurii pragmatice (în acest caz avem de-a face cu o tranziţie de fază, în sensul fizicienilor, de la semnificaţia convenţionalizată la cea literală - infra iv, v, vi).
Glumele extralingvistice pun în evidenţă stereotipii inferenţiale, mai precis eşecul unor operaţii cognitive: implicaţie (infra vii), deducţie (infra viii), argumentaţie (infra ix) sau subminează anumite stereotipii comportamentale (infra x, xi):

i) O fetiţă spune prietenei sale care sare coarda: “Lasă-mi şi mie puţin”. Profesoara care tocmai trece pe acolo o corectează: “Lasă-mă şi pe mine”; această glumă, axată pe o perturbare sintactică, antrenează, de fapt, şi codul gestual (în locul copilului ne imaginăm profesoara sărind coarda).

ii) Învăţătorul se adresează elevului: “Unde putem găsi elefanţi?” După o matură chibzuinţă, elevul răspunde: “Elefanţii sunt animale atât de mari, încât cu greu pot fi pierdute”.

iii) “Spuneţi-mi, vă rog, aţi atacat vreodată o sonată?”, “Nu, dar la mine în sat era una care ne-a atacat de mai multe ori.”

iv) Agentul de poliţie: “Dumneata nu ştii să citeşti? N-ai văzut indicatorul de limitare a vitezei?”
Şoferul contravenient: “Domnule agent, nu e cazul să strigaţi atât de tare când cereţi o informaţie”.
Această glumă neagă forţa ilocuţionară derivată (observaţie, mustrare), reţinând doar valoarea primitivă a interogaţiei: obţinerea informaţiei.

v) Un tânăr se adresează unei tinere: “Vă plac bomboanele?”
Tânăra răspunde: “Da, mulţumesc”.
Tânărul replică: “Eu vă mulţumesc, făceam o anchetă”.
Din nou întrebarea-invitaţie este redusă la valoarea primitivă de întrebare vizând obţinerea unei informaţii.

vi) Un copil capătă o bomboană pe care o savurează cu mare plăcere. Bunica îl îndeamnă să se conformeze “ritualului politeţii” prin injoncţiunea “Ce se spune?”
Copilul: “Mai vreau una”.
Acest răspuns este emblematic pentru psihologia fals naivă a copilului care neagă în diverse situaţii valoarea convenţională, derivată a actelor de limbaj (cf. infra vi′, vi″).

vi′) Un adult se adresează unui copil: “Nu te supăra, caut strada X”.
Copilul: “Nu mă supăr, căutaţi-o”.

vi″) O doamnă se adresează unei fetiţe care îşi suge degetul: “E bun, e bun?”
Fetiţa: “Vreţi să gustaţi şi dumneavoastră?”

vii) “Sărmana Ioana, toată lumea o acuză că îşi vopseşte părul negru, când părul era deja negru când l-a cumpărat”.

În acest caz apare o distorsiune a implicaţiei p q, în care negarea premisei nu face decât să accentueze concluzia iniţială disforică.

viii) “Ştiu că eşti asaltat de invitaţi. Te sfătuiesc să aplici următoarea tactică: dacă se sună la uşă apari îmbrăcat de plecare; în cazul unui musafir nedorit exclami: “Vai ce rău îmi pare, trebuie să plec, sunt aşteptat; în caz contrar afirmi: “Vai ce bine că am ajuns la timp, îmi părea tare rău dacă nu mă găseai acasă”.
Este vorba tot de distorsiunea implicaţiei (p q şi P ~ q).

ix) Chirurgul se adresează pacientului: “Nu vă mai mişcaţi atâta!”
Pacientul: “Sunt foarte nervos, domnule doctor, e prima mea operaţie”.
Chirurgul: “Şi a mea”.

x) Într-o cameră de hotel se joacă cărţi noaptea târziu. Un vecin exasperat bate în perete. Unul dintre jucători exclamă: “Ce idee să baţi cuie la ora 3 noaptea!”.

xi) În sala de aşteptare a unei gări un tânăr mestecă gumă. Bătrânica de lângă el îi spune: “Foarte amabil din partea dumitale că încerci să faci conversaţie, dar eu sunt surdă”.

Putem avansa ipoteza că în ambele cazuri (focalizare lingvistică şi non lingvistică) apare o mişcare în doi timpi şi anume: actul verbal sau neverbal convenţionalizat pentru o anumită situaţie, urmat de instituirea noii lecturi care este o întoarcere etimologică la actul literal (distincţia act literal/act derivat este pertinentă şi în situaţiile neverbale – cf. Morgan, 1978, supra x: actul derivat este rugămintea de a se face linişte, iar actul literal cel de a bate un cui în perete).

Considerând gluma un act discursiv, puternic determinat de context, de cunoaşterea comună (shared knowledge, enciclopedie) şi de abilităţi inferenţiale (vor exista întotdeauna receptori insideri capabili să recunoască poanta şi receptori outsideri, cărora “nu le pică fisa”), vom încerca să analizăm parcursul interpretativ al glumei, jocurile şi scenariile pe care ea le expune şi/sau impune.
Faţă de limbajul cotidian, a cărui evoluţie este de la sensul literal la cel derivat, gluma instituie o vectorialitate inversă: întoarcere la sensul literal, într-un context care să îl valorizeze (infra i, ii).

i) La frontiera cu Iugoslavia o pisică trece graniţa la sârbi, iar un câine vine de la sârbi la noi (evident, în perioada comunstă). Câinele întreabă"
- De ce pleci din România?
Pisica răspunde:
- Pentru că se trage mâţa de coadă. Dar tu de ce vrei să vii în România?
- Am auzit că acolo se duce o viaţă de câine;

ii) Un tânăr se adresează unei tinere:
- Vă plac bomboanele?
- Da, mulţumesc.
- Eu vă mulţumesc, făceam o anchetă.

În cele ce urmează vom încerca să surprindem mecanismul de producere/receptare a glumei în raport cu o triplă grilă: lingvistică (evidenţiind modul în care actul de limbaj umoristic distorsionează sistemul limbii, prin dubla manevră de relevare/dinamitare a convenţiei instituţionalizate), logică (urmărind particularităţile şi vectorialitatea regulilor inferenţiale mobilizate pe parcursul interpretativ al glumei) şi enciclopedică (subliniind jocul specific context/convenţie şi particularităţile de interpretare a glumei ca efect cultural al interferenţei între abducţiile codificate şi cele noncodificate). O analiză a actului umoristic nu poate fi decât parţială; este extrem de dificil de cuprins într-un studiu multitudinea de aspecte atât de diversificate ale umorului actualizat în glumă. În funcţie de împrejurări, de indivizii care participă la acest act (sociodiscursiv), de modul de a concepe şi prezenta subiectul, gluma cunoaşte cele mai diverse ipostaze: de la glume corporale (clowneşti-gaguri) la glume muzicale, de la glume desenate la ironie; pe lângă formele generale (transculturale), fiecare cultură şi fiecare categorie socială îşi are propriile sale forme de glumă. Râsul este o problemă de cultură şi istorie, de psihologie şi lingvistică; de aceea se poate afirma fără riscul de a greşi, că funcţia socială şi mecanismul de producere/receptare a glumelor trebuie încă aprofundate.
Puncul de vedere va fi pragmatic; vom încerca să răspundem la întrebarea “Cum înţelegem glumele?” şi să oferim repere pentru un model de receptare a glumei ca actualizare a principiului interpréter c'est dériver (C. Kerbrat-Orrechioni, 1982); aceste repere vor fi de natură sociolingvistică şi praxiologică, pentru că abilitatea noastră de a infera intenţiile locutorului (din forma în care se spune: intonaţie şi mimică specifică în cazul glumei orale şi mai ales din ceea ce se găseşte dincolo de ceea ce se spune) nu este o capacitate strict lingvistică, ci este mai degrabă o aplicare a unor foarte generale common-sense strategies (J. Morgan, 1978).
Mecanismul fondator al glumei este suspendarea voluntară a judecăţilor implicite care infrastructurează acţiunile şi reacţiile noastre cotidiene; Escarpit distinge judecăţile afective (suspendarea acestora putând explica succesul umorului negru, al glumelor cu canibali etc.) judecăţile morale (de aici succesul glumelor sexuale, dar şi sexiste sau rasiste) şi judecăţile filosofice (a căror ocultare ne îndreptăţeşte să caracterizăm comicul drept libertate carnavalescă de inversare a semnelor ordinii sociale).
Din antichitate până la Freud, Bergson, Eco sau Escarpit comicul a reprezentat un termen umbrelă subsumând o familie relaţională precum: umor, comedie, ironie, glumă, joc de cuvinte, Witz, satiră, parodie, sarcasm etc., bazată pe transgresarea unei reguli, transgresare înfăptuită de un individ inferior, dar care produce plăcere pentru că este asumată de celălalt: evreul, nebunul, ţiganul, femeia etc.: “Comicul este totdeauna rasist: numai ceilalţi, barbarii sunt cei care plătesc” (U. Eco, 1984: 2). În această perspectivă comicul se apropie de ideea de carnaval, într-o lume răsturnată (monde renversé, upside-down world), în care animalele vorbesc, regii se comportă nebuneşte, iar nebunii sunt “încoronaţi”. Carnavalul este, în viziunea lui Bahtin, manifestarea unei pulsiuni profunde spre libertate şi subversiune, spre dinamitarea normelor, altfel spus, spre revoluţie.
Considerăm că esenţa glumei constă în dedublarea sa dialogică: la nivelul enunţării există doi actori complici: A1, emiţătorul, dotat cu “savoir” (lingvistic, retoric şi enciclopedic) şi “faire croir” şi A2, receptorul, posesorul unui “savoir-faire” interpretativ care îi permite să acceadă la sensul ascuns (implicit) al glumei, iar la nivelul enunţului (textul glumei) un a1 complice şi un a2, actor inocent, victima semnificaţiei explicite:

A1[a1(...) a2)] A2

Microunivers teatral, gluma include actori dedublaţi (ca persoane reale şi ca personaje), ţinte (persoana sau persoanele atacate de glumă), punct de vedere (mesajul pe care prezentatorul glumei îl transmite auditoriului, macrostructura sau esenţa politică, sexistă, rasistă a glumei) şi diverse strategii de comunicare (gestuală, proxemică, paraverbală, intonaţională etc.).