Semiotica

Diferitele tentative de definire a umorului, ironiei, au evidenţiat contrastul aparenţă/realitate (Muecke, 1970) sau cel dintre sensul expus şi cel impus (Todorov, 1978), între head meaning ca sens fundamental al structurii şi chief meaning ca sens contextual (Empson). De fapt, gluma operează un joc subtil între funcţia frastică (normativă) şi cea discursivă terminală care asigură inserţia frazei într-un discurs şi a discursului în context.
Scriptul conform (ceea ce Flaubert numeşte les idées reçues), reflexele condiţionate, ca pilot automat al comportamentului nostru sunt opuse scriptului neaşteptat (absurd, infantil, incongruent etc.) care instaurează ca şi tropii o izotopie deconcertantă, o “aşteptare frustrată”. Surpriza, neprevăzutul sunt induse fie de un:

• disjunctor semantic (bazat pe polisemia termenilor sau polaritatea semnificaţiilor infra i, ii)
i) Securitatea este inima partidului care bate, bate, bate…
A (călătorul care a ratat o corespondenţă feroviară): “Dacă trenurile nu ajung la timp, pentru ce mai există mersul trenurilor?”
B: “Dacă trenurile ar ajunge la timp, la ce ar mai servi sălile de aşteptare?”

• disjunctor referenţial (ceremonial – iii sau pur circumstanţial – iv):
iii) A: “La voi se spune rugăciunea înaintea fiecărei mese?
B: Nu, mama găteşte destul de bine.”

iv) Soţia: “Ah, pietonii!
Soţul: Da, dragă, ai dreptate, dar dă-te jos de pe trotuar”.
Binecunoscutele legi ale lui Murphy se bazează în principal pe astfel de polarităţi semantice:

v) “A fura ideile unei persoane înseamnă plagiat. A fura ideile mai multora înseamnă cercetare ştiinţifică”.

vi) “Banca este o instituţie care îţi împrumută o umbrelă când este frumos şi ţi-o cere înapoi când plouă.”

vii) “Infomaţia pe care o ai, nu e cea pe care o vrei; cea pe care o vrei nu este cea de care ai nevoie iar pe cea de care ai nevoie nu o poţi obţine.”

Aserţiunea introductivă	Situaţia dificilă	Prezentarea agentului salvator	Concretizarea intervenţiei, a rolului benefic
Solidaritatea există	E greu să învingi singur dificultăţile	Atunci am ales o bancă a cooperării: am ales Banque Populaire	În asociaţii profesionale, sindicale am învăţat că suntem puternici doar împreună

Modelul paradoxului propune un enunţ paradoxal, care precede în sintagmatica discursivă agentul salvator, actul rezolvării şi “morala”.

Asertarea Paradoxului	Enunţarea salvării	Rezolvarea	Generalizarea rolului benefic al agentului salvator
Nu vă putem Numi PDG. Dar vă putem tripla salariul.	Vă trebuie bani pentru o maşină, un televizor, o haină de blană? De fapt aceasta nu ne priveşte. Cu un cont CIC veţi putea avea toate posibilităţie.	Dacă aveţi nevoie, trei salarii vă sunt vărsate în cont. Discret şi foarte rapid.	Mai mult decît o bancă vă aşteaptă un aliat cu carnet de cecuri.

Încercând să generalizăm am putea oferi o sintagmatică arhetipală (un fel de model proppian al mesajului publicitar):

E (nunţarea problemei:paradoxului, enigmei) + P (rezentarea agentului salvator) + R (emedierea lipsei prejudiciului, handicapului iniţial) + C (oncluzia care generalizează rolul benefic al agentului).
Premisa şi concluzia discursului argumentativ care este discursul publicitar sunt infrastructurate deci de un enunţ narativ simplu F (x) în care predicatul este reprezentat de acţiunea de lichidare a lipsei iniţiale, iar variabila x de agentul salvator (în exemplele de mai sus instituţia bancară investită, pe lângă atributele de eficienţă, promptitudine, seriozitate, cu cele de cordialitate, solidaritate etc.).
Schema narativă progresivă poate fi eventual inversată, iar gramatica narativă va începe cu soluţia, situaţie în care apare pregnant “emfaza inaugurală a rezultatului” (G. Péninou, 1981: 33), în virtutea aceleiaşi strategii de euforizare actualizate nu numai în planul construcţiei narative de tip basm (cu happy-end), ci şi în planul paradigmatic al numelui, figurii, paradigmei exemplare. Şi cu aceasta ajungem la dimensiunea semantică a mesajului publicitar.

Din cei cinci W (Who tells What to Whom in Which channel and with Which effects) asociaţi de Lasswell discursului propagandistic, publicitatea se axează şi ea pe analiza subiectului emiţător, a mesajului transmis, a publicului vizat, a suporturilor selectate şi a efectelor (scontat şi realizate), actualizate de teoria enunţării, teoria audienţei, analiza mediilor şi teoria argumentaţiei.
Izotopia discursului publicitar, euforizantă atît la nivelul enunţului (actanţii sunt prezentaţi într-un cadru exotic, erotic, în orice caz transgresând banalul cotidianului) cât şi la nivelul enunţării (firma X sau o instanţă nenominalizată care incită subiectul mai puţin să cumpere obiectul, cât să adere la valoarea simbolică pe care acesta o reprezintă) nu poate fi actualizată dacât de un discurs narativ prin excelenţă (basmul sau mitul) a cărui stare iniţială de prejudiciu, lipsa (în franceză manque) să fie transformată prin inversarea conţinuturilor semantice (strategia happy-end) după cum urmează:

non p (ca eveniment iniţial)/vs/p (evenimentul final de lichidare a lipsei)

insucces disconfort nefericire

reuşită confort fericire

Dacă schema narativă este de fapt aceeaşi, varietatea se obţine din modularea agentului salvator (a cărui dominantă semantică va fi rapiditatea, eficienţa, seriozitatea etc., deci diverse forme ale excelenţei) şi din idealizarea efectelor acţiunii sale.
G. Péninou propune (1981) o corelaţie interesantă, între sintagmatica narativă şi efectul persuasiv (altfel spus între sintaxa şi pragmatica mesajului publicitar) în ceea ce el numeşte modelul salvării, modelul paradoxului, modelul enigmei şi al unicităţii.
Modelul salvării propune ca incipit o aserţiune banală urmată de evocarea unei situaţii concrete dificile la care intervine agentul salvator printr-o anumită prestaţie; această “épreuve glorifiante” este urmată de o concluzie care generalizează rolul benefic al agentului.

După cum am mai amintit, trihotomia lui Peirce nu stabileşte clase pure, ci aspecte care interferează în funcţionarea oricărui tip de semn (evident în proporţii şi corelaţii diferite). Din acest punct de vedere semnul este arhitectural.
Diferenţa fundamentală între iconic şi simbolic pe de o parte şi indicial, pe de altă parte, rezidă în distincţia reprezentare/vs/prezentare. Această opoziţie a fost relevată de C. Morris (1938: 24-25) care vorbeşte despre semne ±caracterizante (semnele iconice/vs/indiciale). Intr-adevăr, indicele nu caracterizează ceea ce denotă şi nu este similar obiectului denotat, el este realmente afectat de obiectul la care trimite (C.P. 2.248).
Dacă semnele iconice şi simbolice reprezintă analogic sau nu referentul, semnele indiciale implică prezenţa obiectului cu care se află într-o relaţie concretă de contiguitate (fumul faţă de foc, febra faţă de boală etc.).
Pe lîngă implicaţia de existenţă, indicialitatea se distinge de iconicitate şi simbol prin ponderea sporită a non textualităţii, a realizării ostensive gestuale (girueta - indice al direcţiei vîntului, barometrul - indicator al ploii, mersul legănat indicînd un marinar etc.).
Puterea explicativă a acestei trihotomii (corelabilă cu cea ontologică a Primităţii/Secundităţii/Terţiarităţii) rezidă în generalitatea asocierilor sale; astfel, în perspectivă temporală (C.P. 4.447-4.448), semnul iconic reprezintă o experienţă trecută, indicele este legat de experienţa prezentă, în timp ce simbolul fixează reguli de urmat în viitor.
Ca şi iconicitatea, indicialitatea cunoaşte o gradaţie în raportul faţă de referent (aşa cum o mică fotografie în alb şi negru a Giocondei seamănă mai puţin cu modelul real decît tabloul celebrului pictor italian, la fel fotografia unor amprente este o “îndepărtare” de referent, o indicialitate secundară).

Intreaga teorie modernă a semnelor a dezvoltat şi sistematizat intuiţiile, anticipările şi clasificările lui C.S. Peirce care a fost considerat pe bună dreptate drept părintele semioticii.
Pornind de la componentele semnului (representamen, interpretant, obiect) Peirce a stabilit trei trihotomii ale semnului, bazate pe criteriul calităţii (caracterizarea semnului în sine), al reprezentării (raportul semn-obiect) şi al relaţiei (raportul semn-interpretant). Ni se pare semnificativ de menţionat faptul că trihotomia desemnează o diviziune în trei termeni ordinali, în care al treilea îl implică pe al doilea şi acesta la rîndul său pe primul.
In conformitate cu primul criteriu (al calităţii) Peirce va distinge: qualisemnul sau “calitatea care este semn” (actualizată de tonul vocii, culoarea sau textura unei haine).
sinsemnul (token) sau “lucrul sau evenimentul dotat cu existenţă reală”; el reprezintă replica sau ocurenţa concretă a legii semnului (type) abstract, de plidă cuvintele şi frazele imprimate pe această pagină ce reprezintă actualizarea genului discursiv: text ştiinţific semiotic; sinsemnul ca fenomen secund implică cel puţin un qualisemn;
legisemnul (type) sau modelul abstract al sinsemnului, “o lege care este semn”.
Tipul nu poate fi cunoscut decît prin intermediul ocurenţelor (token) dar fiecare replică poate fi investită cu sens doar pentru că există o lege care o face să semnifice (cf. şi U. Eco, 1988: 74).
Cea de-a doua trihotomie indubitabil cea mai cunoscută priveşte relaţia semn/obiect sau mai precis relaţia prin care semnul îşi reprezintă obiectul:
- semnul iconic trimite la obiectul său în virtutea unei analogii, a faptului că proprietăţile sale corespund într-un anume fel proprietăţilor obiectului. Cum va afirma Morris mai tîrziu (1946: 362) un semn este iconic în măsura în care posedă proprietăţile denotatului său; astfel că o fotografie, o fotocopie, o diagramă, un tablou dar şi un graf, o formulă logică sunt semne iconice;
- indicele întreţine o relaţie fizică (de contiguitate) cu obiectul. Este cazul giruetei care indică direcţia vîntului, al fumului ce relevă existenţa focului, al febrei - indice al bolii. Tot ceea ce atrage atenţia este un indice: un strigăt, un claxon etc. Peirce consideră că un indice s-ar traduce prin injoncţiunea: “Priveşte acolo!” (rolul degetului întins în ostensiunea directă, al săgeţii ca indicator de orientare spaţială). Un indice autentic nu are drept obiect decît un existent, aparţinînd categoriei secundităţii, singura susceptibilă să intre într-o relaţie factuală directă. Ca secunditate, indicele implică totdeauna un semn iconic, aspect contraintuitiv şi ermetic al semioticii peirciene. Astfel pata de sînge (emblemă a unei crime atroce comise în preajma unei biserici) configurează imaginea lui Crist consacrată de tradiţia imagologică. In plan lingvistic intră în categoria semnelor indiciale pronumele demonstrative, pronumele personale, adverbele aici/acolo, numele proprii;
- semnul simbolic nu se leagă de obiectul său nici printr-o relaţie fizică, nici printr-o relaţie de similaritate; raportul cu obiectul este stabilit printr-o convenţie a comunităţii care utilizează semnul respectiv (un cuvînt, o frază, un simbol logic, un simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract social). Simbolul este deci semnul care îşi reprezintă obiectul în conformitate cu o lege generală şi efectivă. “El este corelat obiectului său în virtutea unei idei a spiritului care îl utilizează, idee în absenţa căreia raportul nici nu ar exista” (C.P. 2.298). Conştient de faptul că noţiunea de simbol are numeroase semnificaţii şi că adăugarea unui sens nou nu ar face decît să complice lucrurile, Peirce estimează că “semnificaţia de semn convenţional sau dependent de un obicei (înnăscut sau dobîndit) nu este nicidecum o semnificaţie nouă, ci pur şi simplu întoarcerea la semnificaţia originală” (C.P. 2.297).
Din punctul de vedere al naturii interpretantului Peirce distinge:
- rhema - semnul unei posibilităţi calitative;
- dicisemnul - semnul unei existenţe actuale, hic et nunc;
- argumentul - teza care dovedeşte adevărul, spre deosebire de dicisemn care afirma doar existenţa obiectului.

Qualisemnul desemnează deci calitatea pură abstrasă din lumea fenomenală.
Sinsemnul postulează existentul individual. Prin intermediul său pot fi figurate însă şi entităţi ficţionale (licorne, centauri, marţieni, personaje romaneşti).
Sinsemnul indicial rematic nu face decît să indice o prezenţă (plînsul sau strigătul disperat al cuiva, o nenorocire, doliul, un deces în familia celui care îl arborează) iar pronumele demonstrative, persoanele care îl folosesc în context.
Sinsemnul dicent ţine locul unui referent care îl afectează direct (girueta mişcată de vînt, urma paşilor imprimată pe sol etc.).
Legisemnul iconic atribuie unei calităţi caracterul de generalitate (de la o figură geometrică, cercul caracterizat prin “circularitate” la un model sau arhetip: Père Goriot, “icon” al părintelui devotat).
Legisemnul indicial rematic indică posibilitatea de a fi realmente afectat de obiect, exemplul canonic fiind pronumele demonstrativ, aşa cum se va incorpora în fiecare replică particulară.
Legisemnul individual dicent este un semn convenţional (legisemn) cu o actualizare specifică (o sirenă de pompieri indică în momentul concretizării sale existenţa unui incendiu dar în acelaşi timp şoferilor un anumit comportament).
Simbolul rematic este în principiu substantivul decontentualizat.
Simbolul dicent ca şi simbolul rematic este corelat obiectului său printr-o asociaţie de idei foarte generală; dar spre deosebire de sistemul rematic prezintă un existent hic et nunc, sub un anumit aspect.
Argumentul este un semn complex, un hipersemn general despre un fenomen general (teoriile ştiinţifice).

În cele ce urmează vom discuta trăsăturile fundamentale ale limbajului formulate explicit (Hockett apud J. Lyons, 1977) şi/sau implicit (supra F. de Saussure).
i) Arbitrarul în opoziţie cu iconicitatea (cf. infra semnele iconice);
ii) Dualitatea (ceea ce Hockett numeşte dualitate este cunoscut în lingvistica franceză sub numele de dubla articulare a limbajului - André Martinet - Eléments de linguistique générale, Paris, A. Colin, 1960). Limbile naturale sunt articulate, adică structurate de două ori: prima articulare este cea care decupează enunţul lingvistic în unităţi minimale dotate cu sens: “Pămîntul este rotund” se poate analiza în: “pămîntul”, “este”, rotund”; forma vocală a unităţilor din prima articulare este analizabilă în unităţi lipsite de sens numite foneme (“este” conţine patru foneme). Cu cîteva zeci de unităţi ale celei de-a doua articulări şi cu cîteva mii din prima se pot construi o infinitate de mesaje.
Dubla articulare este proprietatea cea mai misterioasă a limbajului: este de reţinut inepuizabila sa bogăţie combinatorică în raport cu celelalte sisteme semiotice.
Trebuie stabilit dacă celelalte sisteme de comunicare dispun sau nu de dubla articulare (codul rutier, nomenclatura chimică sau matematică sunt sisteme de semne ce nu cunosc decît prima articulare în unităţi semnificante; pentru strigătele unor animale par să existe unităţi asemănătoare fonemelor, dar mesajul este nedecompozabil în unităţi semnificante - cf şi G. Mounin, 1970: 106).
iii) Productivitatea este reprezentată de capacitatea locuitorilor nativi ai unei limbi de a înţelege şi a produce un număr infinit de enunţuri în limba respectivă; această importantă proprietate a fost evidenţiată de Chomsky (1957, 1965) legat de caracterul înnăscut al “facultăţii de limbaj” şi problema achiziţiei limbajului la copii;
iv) Linearitatea priveşte producerea şi perceperea fluxului vorbirii pe axa timpului. Continuînd distincţia lui Lessing din Laocoon între poem ca acţiune progresivă ale cărei părţi se petrec succesiv pe axa timpului şi tablou ca acţiune permanentă ale cărei părţi se desfăşoară simultan în spaţiu, Saussure a opus limba naturală sistemelor de comunicare vizuală care oferă “complicări simultane pe mai multe dimensiuni” (CLG: 103). Pornind de la linearitate, lingvistul genevez afirmă caracterul discret al limbajului (în opoziţie cu continuu), rezultat al caracterului diferenţial, mutual opozabil al semnelor lingvistice.

Prin analiza sincronică a limbajului se înţelege investigarea stării sistemului la un moment dat, în timp ce diacronia discută istoria, evoluţia sistemului.Distincţia între dimensiunea sincronică şi cea diacronică este metodologic esenţială (multă vreme lingviştii au analizat laolaltă eşantioane ale aceleiaşi limbi, dar situate la mare distanţă în timp).
“Lingvistica sincronică studiază limba pe axa simultaneităţilor, nu a succesivităţilor; ea ia în discuţie stări ale limbii şi se ocupă de raporturile psihologice şi logice ce reunesc termenii coexistenţi, constituind un sistem ce este perceput ca atare de aceeaşi conştiinţă colectivă” (CLG: 140). De aceea limba va fi privită ca arhivă, “ca tezaur (“trésor”) depus de practica vorbirii în subiecţii aparţinînd aceleiaşi comunităţi şî constituind un sistem gramatical existent în mod natural în fiecare creier”(CLG: 30).
Revoluţia saussuriană constă în primatul teoretic şi metodologic al sincroniei: “Aspectul sincronic primează, întrucît pentru masa vorbitorilor el este singura realitate” (CLG: 122).
Meritul lui Saussure este de a fi accentuat caracterul sistematic al limbii, transformînd conceptul de sistem dintr-o noţiune descriptivă într-un concept operator. “Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia nu rezultă decît din prezenţa simultană a celorlalţi (CLG: 159).

Ideea de cod se bazează pe faptul că persoanele care comunică dispun de un repertoriu de simboluri din care vor fi selectate cele ce urmează să fie combinate în conformitate cu anumite reguli. Armătura oricărui cod este reprezentată de două axe: una verticală - paradigma (repertoriul de simboluri din care se operează selecţia) şi cealaltă orizontală, sintagma, în care se operează combinarea.
Relaţiile paradigmatice sunt relaţiile in absentia care vizează posibilitatea de substituire în acelaşi punct al lanţului vorbirii, subsumată logicii lui sau... sau. Astfel în sintagma “fată frumoasă” putem înlocui lexemul “fată“ cu “femeie“ obţinînd “femeie frumoasă” dar nicidecum “fată femeie frumoasă”. Paradigma instrumentelor cu care se scrie (pix, creion, stilou, marker, cariocă etc.) reprezintă ansamblul formelor limbii pe care le folosim într-o situaţie dată de comunicare în cursul căreia desemnăm obiecte cu care se scrie. Paradigma reprezintă posibilitatea alegerii pentru partenerii schimbului discursiv: în schimb alegerea odată operată este exclusă prezenţa altei entităţi a aceleiaşi paradigme (nu putem afirma cu excepţia unei situaţii patologice “Mi-am pus şapca, pălăria şi am ieşit să mă plimb”).

Se poate afirma că limbile particulare actualizează acele distincţii de semnificaţie care sunt importante şi frecvente în culturile popoarelor respective (cf. şi John Lyons, 1977: 242-243).

Spre deosebire de elementele paradigmei care operează în absentia, elementele sintagmei sunt coprezente, articulându-se prin mecanismul combinării (succesiunea felurilor la un prânz, secvenţialitatea puncte/tăceri în alfabetul morse, gramatica basmului).
Regulile sintagmatice diferă după tipul de semiotică. În limbajul verbal domină ordinea lineară (cu excepţia caligramelor lui Appolinaire) în timp ce în limbajele vizuale sintagmele sunt tabulare (ca în codul rutier sau mesajul pictural).

Noţiunea saussuriană de substanţă este foarte asemănătoare celei aristotelice şi scolastice de materie: dar acum s-a încetăţenit în lingvistică sensul saussurian. Marmura ca substanţă reprezintă potenţial o mulţime de obiecte; ea va deveni un lucru şi nu altul ca urmare a impunerii unei anumite forme (structuri). Acelaşi lucru se întâmplă şi cu limba ca rezultat al impunerii unei structuri asupra a două categorii de substanţe: sunetul şi gîndirea.
Semnificaţia unui cuvînt derivă din impunerea unei structuri asupra continuumului gîndirii. “Gîndirea este o nebuloasă în care nimic nu este cu necesitate delimitat. Nu există idei prestabilite şi nimic nu este distinct înainte de apariţia limbii” (CLG: 155).
Limba este comparabilă cu o foaie de hîrtie: gîndirea ar fi faţa foii, iar sunetul reversul acesteia; nu putem decupa faţa hîrtiei fără a decupa ipso facto şi versoul ei. La fel în limbă nu vom putea izola nici sunetul de gîndire, nici gîndirea de sunet decît printr-o abstracţie al cărei rezultat ar ţine de psihologia pură sau de fonologia pură. În fapt lingvistica operează pe terenul limitrof în care elementele celor două ordini se combină: această combinare produce o formă, nu o substanţă

Îmbinarea semnificanţilor cu semnificaţii este o operaţie arbitrară (a priori şi nu aposteriori). Semnificatul casă este asociat în franceză semnificantului maison, în engleză semnificantului house, în germană Haus ş.a.m.d. Uneori semnificanţii pot evoca anumite sunete (onomatopei, verbe cu simbolism fonetic de tipul a vui, a scîrţîi etc., dar şi aici există paradoxul cocoşului galic care cîntă cocorico şi nu cucurigu sau kikiriki).
Semnele integral arbitrare realizează cel mai bine procedura semiologică; de aceea limba, cel mai complex şi răspîndit sistem de semne este şi cel mai caracteristic. Faţă de rituri, gestualitate, proxemică ce păstrează legături naturale (gesturile bruşte rectilinii sugerează universal agresivitatea evocînd ameninţarea armei), limba nu este cu nimic limitată în alegerea mijloacelor sale de expresie, căci “nu vedem ce ar împiedica asocierea unei idei oarecare cu o suită oarecare de sunete”(CLG: 110).
Contrar tezelor clasice (Biblia, Platon), semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept cu o imagine acustică. Raportul care uneşte învelişul sensibil de conţinutul inteligibil este o convenţie (CLG: 101). Arbitrariul lingvistic se referă la faptul că limba decupează realitatea (fonică sau conceptuală) într-o manieră proprie, diferenţiatoare (zeci de termeni pentru conceptul de zăpadă în limba eschimoşilor sau termeni diferiţi pentru fraţi în limba maghiară şî chiar o segmentare neomogenă a spectrului culorilor:vechii celţi vis-à vis de limbile actuale).
Salutînd definirea semnului ca arbitrar, Emile Benveniste (1939-”Nature du signe linguistique”) îl contrazice însă pe Saussure în interpretarea noţiunii de arbitrar pe care o corelează relaţiei semnificant/referent (cf. celebra frază saussuriană “Cuvîntul cîine nu muşcă”) şi nicidecum legăturii semnificant/semnificat care este o relaţie necesară, o “consubstanţialitate”. De fapt însuşi Saussure evidenţiase indisociabilitatea celor două entităţi ale semnului în pregnanta metaforă a foii de hîrtie cu rectoul şi versoul inseparabile, dar şi în formularea (din păcate neglijată) din Curs: “Dacă în raport cu ideea pe care o reprezintă semnificantul apare liber ales, în schimb în raport cu comunitatea lingvistică ce îl utilizează, el nu este liber, ci impus” (CLG:104) sau în precizările definiţionale liminare: “Cuvîntul arbitrar cere şi el o precizare. Nu trebuie să lase impresia că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor (vom vedea imediat că nu stă în puterea individului să schimbe ceva la un semn odată stabilit într-un grup lingvistic); vrem să spunem că el este nemotivat, adică arbitrar în raport cu semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate”(CLG: 101).

Semiotica modernă s-a dezvoltat în anii '60 în plină efervescenţă structuralistă, având deci ca domenii de aplicare antropologia, psihanaliza, literatura (Roland Barthes, Sur Racine, 1963, Esais critiques, 1964; Greimas, Du sens, 1970), fenomenele culturii de masă. De fapt structuralismul începuse să se apropie de semiotică cu reprezentanţii Şcoala de la Praga (Roman Jakobson, Jan Mukařovsky, Felix Vodiča). “Cei doi termeni (structuralism şi semiotică n.a.) se intersectează dat fiind că structuralismul studiază obiecte care nu sunt în mod normal considerate sisteme de semne, chiar dacă în realitate sunt – relaţiile de rudenie în societăţile tribale de pildă –, iar semiotica utilizează îndeobşte metode structurale” (T. Eagleton, 1994: 100).
Demistificare a literaturii “nobile” (highbrow) care nu mai poate avea un statut ontologic privilegiat, democratizare a discursului social, structuralismul asertează peremptoriu că “opera literară ca şi orice produs al limbajului este o construcţie ale cărei mecanisme pot fi clasate şi analizate ca obiectele oricărei ştiinţe” (T. Eagleton, 1994: 106). Sensul nu mai este produsul romantic al unei experienţe private, ci rezultatul sistemelor de semnificaţie împărtăşite de membrii unei comunităţi culturale.
Marea descoperire a structuralismului este sistemul – substitut al subiectului uman şi dotat cu toate atributele individului tradiţional: autonomie, autoreglare, unitate. Dacă pentru cercetătorii englezi şi americani semiotica şi structuralismul sunt noţiuni corelate indisociabil sau chiar interşanjabile, pentru tradiţia franceză şi canadiană structuralismul şi semiotica se aseamănă, dar nu se confundă, cea din urmă provenind din cel dintâi. “Structuralismul desemnează logica organizaţională a tuturor fenomenelor sociale şi umane, orice disciplină putând să se bazeze pe el. Semiotica, provenind din structuralism şi vizând corectarea insuficienţelor şi exceselor acestuia, desemnează o teorie a sensului aplicabilă tuturor fenomenelor sociale şi umane, dar rezervată anumitor discipline” (P. Attalah, 1991: 263). Dincolo de aporia ultimei fraze (neglijenţă de redactare?) nu putem decât subscrie la identificarea semioticii cu o depăşire (interpretativă) a structuralismului, menţinînd însă rigoarea şi coerenţa unui punct de vedere (acel punct de vedere despre care Saussure spunea că creează obiectul cunoaşterii); în majoritatea cazurilor este vorba despre structura opozitivă binară (yin/vs/yang, terestru /vs/celest, natură/vs/cultură etc.).
Sensul structuralist era un sens al codului, sensul semiotic nu există decât pentru cineva ca sens propriu-zis existenţial şi contextual. Semiotica se deschide dialogului intercultural, rostirii individuale (parcursurile semiotice ale lui Eco, Barthes – flanerii în “pădurea narativă”, respectiv în universul semnelor culturii japoneze). Deplasarea de la logica structurii la discursul (logic) al subiectului va impune şi bascularea de la “gramatica visului” la visător, de la crimă la criminal (vezi noua profesie de “profiler” a lui Frank Black în serialul de mare succes “Millenium”), de la reguli la comportamentele care le actualizează sau transgresează.
Semiotica îşi propune să investigheze o multitudine de practici culturale (gestualitatea ceremonială a salutului nipon, distanţele interpersonale în lumea arabă în comparaţie cu cea occidentală, gramatica gesturilor în spectacolul de circ sau de teatru etc.), dincolo de clivajele culturale universale relevate de corifeii structuralismului. “Structuralismul aruncă o privire impasabilă asupra lumii contemporane în care vede reproducându-se vechi structuri. Semiotica vede o multitudine de practici, de stiluri, de subculturi etc. Lumea semiotică e infint mai bogată decât lumea structurală”

Singurul psihanalist care a reluat în ansamblu opera lui Sigmund Freud şi care l-a omagiat pentru coerenţa direcţiilor propuse şi rigoarea travaliului de observaţie este Jacques Lacan (1901-1981).
Dacă Freud a inventat psihologia, Lacan a redescoperit-o, extrăgând-o dintr-o închidere medicală şi restituindu-i dimensiunea unei gândiri. “Gongora al psihanalizei – pour vous servir” – cum se autodefinea ironic acest uimitor maestru al stilului abstract (comparat cu Hegel, Mallarmé), Jacques Lacan fascinat de modelul structural al opoziţiilor din finologie şi teoriile lui Jakobson şi Lévi-Strauss, descrie inconştientul ca limbaj.
Inconştientul cristalizează conflictul între ego (eu), supraeu şi acel haos “oală plină de emoţii care fierbe” numit de Freud Es (franceză ça).
Preluând definiţia metaforică freudiană, Lacan îl numeşte caleidoscop, cutie de scrisori, cavitate de idol balinez. Pornind de la Traumdeutung (S. Freud, Interpretarea viselor), Lacan consideră transpunerea (Enstellung la Freud) principala condiţie a prelucrării operate în vise: “este ceea ce numim împreună cu Saussure strecurarea semnificatului sub semnificant, mereu în acţiune (inconştientă) în discurs” (J. Lacan, 1966: 511). Se ştie că nesatisfacerea impulsurilor naturale conduce la refularea lor în inconştient, ceea ce prevoacă manifestări patologice: fobii, obsesii, lapsusuri, discontinuităţi de limbaj. Simptomele sunt semnificanţi a căror semnificaţie trebuie descifrată, descifrare care este de fapt sarcina psihanalistului.
Modelul lingvistic în psihanaliză e legat de teoria lui Jakobson privind metafora şi metonimia ca poli fundamentali ai limbajului. Condensarea presupune suprapunerea semnificanţilor şi generează metafore; deplasarea nu mai substituie un termen altuia, ci ia partea drept întreg, elementul drept ansamblu pe baza unei contiguităţi, adică a metonimiei (visul despre injecţia făcută pacientei Irma semnifică neliniştea lui Freud privind propriile cercetări).

Într-o interesantă încercare de definire a imaginaţiei semnului, Roland Barthes (L'imagination du signe) distinge trei tipuri de conştiinţă: conştiinţa simbolică, verticală, care vede semnul în dimensiunea sa profundă, geologică, studiată de psihanaliză şi sociologia simbolurilor; conştiinţa paradigmatică, reprezentată de structuralism şi având drept model fonologia – “ştiinţa paradigmelor exemplare” şi conştiinţa sintagmatică, orizontală (Şcoala formaliştilor ruşi, Propp în primul rînd).
Imaginţia paradigmatică sau formală implică o atenţie deosebită acordată elementelor recurente, matricei atemporale, constantelor (miturilor, arhetipurilor), dimensiune strălucit reprezentată de antropologul francez Claude Lévi-Strauss.
Cele trei domenii prioritare de aplicare a metodei structurale vor fi: viaţa socială (relaţiile de rudenie), viaţa materială (sistemul gastronomiei), viaţa culturală (miturile). Actualizând postulatul saussurian al unei lumi structurate, sesizabile în semnificaţiile sale, Claude Lévi-Strauss opune procesul comunicării femeilor sistemului relaţiilor de rudenie, schimbul de bunuri şi servicii structurii economice, iar comunicarea mesajelor sistemului limbii.

PROCES
comunicare de femei
comunicare de bunuri şi servicii
comunicare de mesaje


SISTEM
structuri de rudenie
structuri economice
structuri lingvistice

Toate analizele sale pornesc de la opoziţia fundamentală natură/cultură cu sublinierea că tot ceea ce este universal în om ţine de natură, pe când istoricitatea aparţine culturii. “Tot ceea ce este universal în om ţine de natură, pe când ceea ce e supus unei norme ţine de cultură şi prezintă atributele relativului şi particularului” (C. Lévi-Strauss, 1949:10). Trecerea de la natură la cultură se defineşte ca aptitudiine a omului de a gândi relaţiile biologice sub formă de sisteme de opoziţii: opoziţia între bărbaţii proprietari şi femeile posedate; opoziţia în cadrul acestora între soţii sau femei dobândite şi surori, fiice sau femei cedate; opoziţie, în fine, între două tipuri de relaţii: sistemul sociologic al alianţelor şi cel biologic al rudeniei. Pentru Claude Lévi-Strauss exogamia şi limbajul au aceeaşi funcţie fundamentală: comunicarea cu celălalt.

Preluând din fonologie modelul triunghiului vocalelor (a.u.i.) sau al consoanelor (p.k.t.), Lévi-Strauss propune celebrul “triunghi culinar” în 1967 (în “L'arc” no 26) ca transformare culturală a crudului în fiert şi ca transformare naturală a crudului în putrezit:

putrezit <--- crud ---> preparat

Sistemul opoziţiilor binare se citeşte în această logică concretă astfel: preparatul şi putrezitul se opun crudului ca transformatul non transformatului. Preparatul se opune putrezitului ca transformare culturală transformării naturale. Alimentele preparate (fierte sau prăjite) sunt mai aproape de natură (friptura) sau mai aproape de cultură (fierturile); în fine, fiertul ţine de endobucătărie şi de uzajul precumpănitor familial, iar friptul de un uzaj social (rezervat invitaţilor în primul rând).

Structura ca “totalitate ireductibilă la suma părţilor” (Raymond Boudon) înseamnă considerarea obiectului ca sistem, descoperirea şi construirea coerenţei realului prin ordinea şi coerenţa simulacrului care e structura.
Analiza structurală se plasează sub semnul jocului (cf. metafora jocului de şah la Saussure sau a jocurilor de comunicare la Claude Lévi-Strauss: “Toate nivelele de comunicare ale societăţii – femei, bunuri, mesaje – ţin de aceeaşi metodă. Cultura constă mai ales în reguli aplicabile tuturor categoriilor de “jocuri de comunicare”, fie ele în planul naturii sau al culturii” (Lévi-Strauss, 1978: 326). Structura se reduce la “jocul intern al combinatoricii sale” (L. Millet & M. Varin d'Ainvelle, 1972: 110).
Demersul structuralist procedează prin reducerea variantelor la invariante (a infinitelor pronunţări ale sunetelor, de pildă la câteva zeci de foneme caracteristice unei limbi). Semnele nu sunt importante prin ele însele, ci prin valoarea pe care o reprezintă în ansamblul sistemului.
Analiza structurală (începând cu cea avant la lettre a formaliştilor ruşi de începutului secolului) pune între paranteze conţinutul povestirii (mit, basm, nuvelă etc.) şi se concentrează exclusiv asupra formei. Figurile narative nu contează (cârtiţa, racul, zâna sau fratele de cruce joacă în basm rolul adjuvantului eroului); ceea ce reprezintă esenţa demersului este degajarea “structurii povestirii” prin evidenţierea relaţiilor de paralelism, opoziţie, inversiune etc.
Principala obiecţie adresată din această perspectivă structuralismului a fost omogenizarea valorică (un roman poliţist, un fapt divers, un basm, o nuvelă clasică vor fi analizate în acelaşi fel, pentru că metoda structurală este analitică şi nu evaluativă). De fapt, “adevăratul” conţinut al povestirii este strucutura sa (“Subiectul povestirii este reprezentat de relaţiile sale interne, de propriile moduri de constituire a sensului” – T. Eagleton, 1994: 98).
Analiza structurală se defineşte prin următoarele trăsături paradigmatice (fie ele explicite - infra sau implicite):

• regula imanenţei (analiza structurală vizează obiectul ca sistem în perspectivă sincronică, anistorică);
• regula pertinenţei (analiza structurală investighează trăsăturile distinctive ale sistemului, cele care au valoare diferenţială);
• regula comutării (testul comutării vizând determinarea opoziţiilor binare de natură sistemică);
• regula compatibilităţii (analiza structurală studiază regulile ce guvernează combinarea - şi deci compatibilitatea - elementelor textului);
• regula integrării (structurile elementare trebuie integrate în totalitatea sistemului);
• regula schimbării istorice (diacronice) pe baza analizei sincronice a sistemului;
• regula funcţiei (analiza structurală studiază în primul rând funcţia comunicativă a sistemului) (W. Nöth, 1990: 295-296).

Cercetătorul fenomenelor semiotice (de la cinematograf la mitologie, de la arhitectură la cultura de masă etc.) apare ca o conştiinţă structurantă: “Vreme îndelungată literatura a fost privită ca un mesaj fără cod, fiind necesar apoi să fie apreciată o clipă ca un cod fără mesaj… Metoda structuralistă se constituie ca atare în momentul în care mesajul este regăsit în cod, fiind degajat printr-o analiză a structurilor imanente şi nu impus din exterior prin prejudecăţi ideologice” (Gérard Genette, 1966: 150).

La întrebarea “Ce este structuralismul?”, Roland Barthes, promotor entuziast şi proteic, pendulând între rigoarea ştiinţei limbajului şi plăcerea (erotică) a textului (Le plaisir du texte, 1973) răspunde evaziv: “Nu este o şcoală, nici măcar o mişcare (sau nu încă), fiindcă majoritatea autorilor ataşaţi acestui cuvânt nu par legaţi între ei printr-o solidaritate de doctrină sau de luptă. Structuralismul este doar un lexic” (R. Barthes, 1964: 213). Pentru Jean Piaget, structuralismul reprezintă “un ideal de inteligibilitate căutat şi atins de toţi cercetătorii structuralişti” (J. Piaget, 1970: 5)
Totuşi, ca şi Michel Foucault mai târziu, Barthes consideră structuralismul o atitudine a spiritului modern iconoclast “o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii mentale… Scopul oricărei activităţi structuraliste este de a reconstitui obiectul astfel încât să manifeste în această reconstituire regulile de funcţionare. Structura este deci de fapt un simulacru al obiectului, dar un simulacru dirijat, interesat, fiindcă obiectul imitat relevă ceva care rămânea invizibil sau, dacă preferaţi, ininteligibil în obiectul natural. Omul structural ia realul, îl descompune, apoi îl recompune” (R. Barthes, 1964: 214).
Ca orice curent de gândire, structuralismul comportă o latură teoretică şi una metodologică; de la bun început latura metodologică (analiza structurală sau “activitatea structuralistă”) a fost considerată un imens câştig gnoseologic (Lévi-Strauss compara însemnătatea fonologiei pentru ştiinţele omului cu rolul revoluţionar al fizicii nucleare), în timp ce latura teoretică a fost controversată: “Structuralismul este o metodă, nu o doctrină, iar în măsura în care devine doctrinal conduce la o multitudine de doctrine.” (J. Piaget, 1970: 123)
Dacă despre existenţialism s-a afirmat “atâtea existenţialisme câţi existenţialişti”, acelaşi lucru se poate spune (fără teama de a greşi) şi despre structuralism atât în ceea ce priveşte disocierea teorie-metodă cât şi variatele domenii abordate (filosofie şi antropologie, lingvistică şi pshihanaliză). Deşi majoritatea poziţiilor au fost în favoarea structuralismului metodologic (infra i), nu lipseşte nici orientarea “filosofică” (infra ii):
i) “Dacă istoria structuralismului este deja lungă, concluzia pe care o tragem de aici nu este că ar fi vorba de o doctrină sau de o filosofie, întrucât am fi foarte repede dezamăgiţi, ci în mod esenţial de o metodă, cu tot ceea ce implică termenul: tehnicitate, obligaţii, onestitate intelectuală şi progres în aproximările succesive” (J. Piaget, 1968: 159)
“Structuralismul este esenţialmente o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii mentale” (R. Barthes, 1964: 214).

ii) “Structuralismul este un ansamblu original de reflecţii teoretice asupra culturalului şi socialului” (Dan Sperber, 1968: 195). Dacă în sens restrâns structuralismul se referă la acea etapă din istoria lingvisticii care precede gramatica generativ-transformaţională inaugurată de Noam Chomsky (Synctactic structures, 1957), în sens larg el priveşte toate teoriile care examinează sistemul limbii în imanenţa sa şi în genere toate cercetările sistematice subordonate “pertinenţei semantice şi inspirate de modelul lingvistic” (R. Barthes, 1964: 213).