Semiotica

Dacă unele corelaţii proxemice sunt întâmplătoare, generate de un anumit context (de pildă, un zgomot puternic sau o lumină slabă pot apropia oameni complet străini la citirea unui anunţ într-o gară, fără ca această apropiere să aibă vreo semnificaţie), există o serie de constrângeri proxemice strict codificate de gramatica comunităţii căreia îi aparţine individul. În unele culturi relaţiile spaţiale sunt dominate de opoziţia statut social superior/statut social inferior, în altele de distincţia familie/non familie sau castă/non castă (India). De aici apar serioase probleme de aculturaţie proxemică, de violare involuntară a codului proxemic, de eşecuri comunicative datorate interpretării etnocentrice a altor culturi. Hall relatează situaţia americanilor din Orient incomodaţi de "intruziunile" interlocutorilor arabi în spaţiul lor personal, ca şi disconfortul arabilor care se simt desconsideraţi, ignoraţi, respinşi ("Ce se întâmplă, miros urât, de ce vă depărtaţi de mine?"). "A atinge interlocutorii, a-ţi orienta respiraţia în direcţia lor sau a încerca să-i eviţi, a-i privi în ochi sau a deturna privirea, iată câteva exemple de comportamente proxemice perfect acceptabile într-o cultură, dar tabu în alta" (E.T. Hall, 1981: 207).
O regulă universală într-o cultură poate reprezenta o interdicţie în alta (americanii sunt socializaţi să-şi privească interlocutorii când li se adresează, chinezii sunt educaţi să nu-i privească), după cum un tabu într-o cultură nu numai că nu poate fi acceptat, dar nici măcar conceptualizat într-o altă comunitate (interdicţia de a pătrunde pe proprietatea cuiva sau de a-i folosi bunurile, regulă generală în Europa şi America de Nord este ignorată de arabi, respectiv de indienii de America). Un element de mobilier (scaunul, de pildă) fix într-o cultură poate fi non fix în alta (cazul germanului emigrant în Statele Unite ale Americii care şi-a fixat scaunul din faţa biroului provocând disconfortul vizitatorilor americani obişnuiţi să-l deplaseze conform intenţiei de comunicare). Acelaşi semnificant spaţial are lecturi diferite în culturi diferite (o uşă de birou deschisă semnifică pentru un german dezordine, iar pentru american disponibilitate de dialog; aceeaşi uşă închisă are pentru american conotaţia conspiraţie, dar pentru german semnificaţia de concentrare, atmosferă de lucru intens).
"Ca şi coordonata temporală (alternanţa muncă/odihnă, rutină/sărbătoare), dimenisunea spaţială este riguros structurată: space speaks" (P. Fabbri, 1968: 68); şi această formă de comunicare cultural determinată creează relaţia şi sensul interacţiunii sociale.

Dacă s-a vorbit mult despre personalităţi apolinice şi dionisiace, introvertiţi şi extravertiţi, nu s-a subliniat îndeajuns faptul ca fiecare personalitate are şi o dominantă spaţială, o dimensiune care îi este proprie. Există indivizi care nu îşi dezvoltă distanţa publică (sunt timizi, slabi vorbitori), după cum există persoane (în special psihopaţii) care au tulburări legate de spaţiul intim şi personal (nu suportă apropierea, se simt atacaţi, suspectaţi, spionaţi).
În numeroase cazuri apare o personalizare a spaţiului, precum şi apărarea sa: obiceiurile de ocupare a spaţiului se fixează foarte repede (ne aşezăm în acelaşi loc în bancă, la birou, ne culcăm în acelaşi loc, ne instalăm în faţa televizorului în acelaşi fotoliu, aşezat în acelaşi colţ etc.) şi suntem iritaţi când acest spaţiu ne-a fost ocupat.
Într-o experienţă de utilizare a unui spaţiu limitat (aceeaşi încăpere timp de zece zile) s-a observat că după ocuparea spaţiului, subiecţii au manifestat tendinţa de a se refugia într-o cochilie, de a se izola.
"Elementele cele mai fixe au căpătat primele statut teritorial. Întâi au fost ocupate paturile, apoi locurile la masă şi după aceea scaunele"

Proxemica reprezintă, în viziunea creatorului său - antropologul E. T. Hall, "studiul perceperii şi utilizării spaţiului de către om" (1981: 191), domeniu corelabil activităţilor comportamentale legate de teritorialitatea etologilor. De-a lungul dezvoltării sale, proxemica a fost numită şi "topologie umană", "oriologie sau studiul frontierelor", "spaţiu social ca biocomunicare" sau "microspaţiu al întâlnirilor interpersonale", reţinându-se, în final, termenul de proxemică. Proxemica investighează deci modul în care individul structurează inconştient spaţiul, distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene, organizarea spaţiului în case şi clădiri şi nu în ultimul rând configuraţia oraşelor (apud W. Nöth, 1990: 411).
Chiar dacă Hall nu a studiat proxemica în cadrul semioticii, tentativa sa de a analiza comportamentul spaţial ca un sistem comunicativ autonom, analog limbajului, îi situează proiectul de cercetare în câmpul semioticii aplicate.
Bazându-se pe relativismul lingvistic al teoriei Whorf-Sapir ("decuparea naturii în funcţie de categoriile furnizate de limba comunităţii în care trăim"), Hall şi-a propus să sistematizeze şi să discute acele aspecte ale culturii care funcţionează după "un cod secret şi complex, nescris nicăieri, necunoscut de nimeni, dar înţeles de toţi" (Sapir, apud E.T. Hall, 1981: 194), mai precis felul în care culturi diferite structurează diferit spaţiul, îl percep şi îl experimentează diferit.
Analiza structurării şi investirii cu sens a spaţiului de către subiecţi americani a fost realizată de Hall prin conjugarea mai multor tehnici de colectare a datelor:

i) observarea directă confruntată cu fotografierea (incognito) a subiecţilor în cele mai diverse spaţii şi circumstanţe (aeroport, gară, hotel, staţie de metro etc.) şi corelată cu comentariile subiecţilor în momentul în care regulile nescrise ale ordinii sociale erau încălcate (observaţia unui american în dialog cu un arab: "Dacă ar putea să nu-mi mai sufle în faţă; e ceva insuportabil");

ii) interviuri (în profunzime, de la şase ore la şase luni) privind spaţiul domestic, vecinătatea, dispunerea mobilierului acasă şi la birou etc.). O întrebare absolut neproblematică pentru un american - "Unde vă duceţi când vreţi să fiţi singur?" a suscitat replici dintre cele mai diverse la subiecţi arabi (de la "Cine vrea să fie singur?" la "Infernul este paradisul fără oameni"), evidenţiind o dată în plus distinctivitatea culturilor (individualismul nord-american atât de diferit comunitarismului arab sau asiatic, în care până şi decizii strict personale, cum ar fi educaţia, profesia, căsătoria sunt luate de familie şi în beneficiul familiei şi nicidecum de individul respectiv);

iii) studierea lexicului limbii engleze (circa 5000 de elemente din sfera situării în spaţiu: aproape, departe, alături de, lângă, deasupra, dedesubt etc.);

iv) observarea imaginarului spaţial în artele vizuale (perspectiva, arta portretului etc.) şi literatură.

Având drept scop ameliorarea comunicării interculturale (prin cunoaşterea grilelor specifice ale propriei culturi şi ale culturii/culturilor cu care se interacţionează) şi optimizarea activităţii profesioniştilor spaţiului (arhitecţi şi urbanişti), proxemica - în egală măsură disciplină fundamentală şi aplicată - trebuie să răspundă următorului set de probleme:

"1, Câte genuri de distanţe respectă indivizii? (Ar fi foarte util să cunoaştem gama comportamentelor umane de acest tip).
2. Cum se disting aceste distanţe?
3. Care sunt relaţiile, activităţile şi emoţiile asociate fiecărei distanţe?
4. Care sunt, în general, spaţiile fixe, semi-fixe şi dinamice?
5. Ce spaţiu este sociofug? Dar sociopet?
6. Frontierele:
a) Cum sunt concepute frontierele?
b) Care este gradul lor de permanenţă?
c) În ce constă violarea frontierelor?
d) Cum sunt ele delimitate?
e) Când şi cum ştim că ne aflăm în interiorul frontierelor?
7. Există o scară de spaţii de la cel mai intim şi sacru la cel mai public?
8. În raport cu întrebările 1-7 există o ierarhie a distanţelor între oameni? Cine este admis în fiecare dintre ele şi în ce îmorejurări?
9. Cine poate atinge şi în ce împrejurări?
10. Există tabuuri în ceea ce priveşte atingerea, ascultarea, privirea şi mirosirea? Cui se aplică aceste tabuuri?
11. Ce nevoi de disimulare există? Pentru ce simţuri şi pentru ce relaţii?
12. Care este natura angajării senzoriale în diversele relaţii normale ale vieţii cotidiene?
13. Care sunt nevoile spaţiale specifice?
14. Ce cuvinte ale vocabularului se raportează la spaţiu?
15. Spaţiul este diferit utilizat de superior şi de subordonaţi?"

Studiile privind comunicarea permit o mai bună înţelegere a sensului în măsura în care ţin cont de interacţiunea între situaţia şi tipurile de discurs, între relaţiile afective şi sociale, pe de o parte, şi cele gestuale, posturale, proxemice, pe de altă parte. Ipoteza de bază a studiului actual al comunicării este plurimedialitatea oricărei interacţiuni şi mutualitatea efectelor locuţiei şi recepţiei.
Limbajul non verbal nuanţează, consolidează, autentifică sau distorsionează mesajul verbal. În timpul unei dezbateri semnele nemărturisite (neverbalizate) se multiplică: modificarea proxemică, orientarea privirii, presiunea mâinii asupra unui obiect, surâsul sau căscatul sunt semne pe care le stăpânim mai greu; corpul nostru se exprimă şi fără ştirea noastră.
Spaţiul constituie, fără îndoială, o experienţă fundamentală pentru subiect: întâlnirea cu celălalt (în viaţa socială şi cea privată). În fragmentările şi diviziunile sale, spaţiul este investit cu semnificaţie, devenind un obiect social şi politic. "Din momentul în care este structurat, făcând obiectul unei ordonări care va înscrie în structurile sale reprezentarea sistemelor sociale, spaţiul devine simbolic" (B. Lamizet, 1992: 258).
Experienţa spaţiului este o veritabilă traversare semiotică - în forma fluxului sau parcursului (profesional, turistic, de loisir) sau ancorare în real - sub forma teritoriilor posedate (teren, casă, spaţii publice ocupate temporar etc.)
Spaţiul defineşte identitatea subiectului: individul se caută şi se construieşte în periplurile sale politice, personale, estetice (oraşul este un semn al civismului-agora sau al esteticului: oraşul peisaj, oraşul palimpsest sau loc al memoriei). Emergenţa conceptualizării spaţiului ca spaţiu simbolic şi câmp de comunicare relevă "importanţa pe care spaţiul o are în înţelegerea şi stăpânirea de către subiect a statutului său în câmpul social" (B. Lamizet, 1992: 258).

Globalizarea societăţii contemporane generează multiple contacte interetnice în care competenţa general-semiotică devine o condiţie sine qua non a comunicării eficiente; invers, ignorarea acestor postulate comunicative fundamentale duce la blocarea comunicării între nativi şi non nativi, a negocierilor internaţionale etc.
Cercetătorii sunt unanim de acord în a recunoaşte urgenţa adoptării perspectivei interculturale în vederea identificării rateurilor, a disfuncţiilor, a zonelor de insecuritate şi, corelativ, a optimizării comunicării, având în vedere că "Printre evenimentele cele mai importante care au marcat ultimele decenii ale secolului al XX-lea, trebuie să numărăm adevărata explozie a contactelor între popoare şi culturi" (Camilleri & Cohen Emerique in Kerbrat-Orecchioni, 1994: 12).
Discutând delicata delimitare natură/cultură în aria gestualităţii, W. La Barre (1964) trece în revistă gesturile "naturale" (râsul, plânsul), gesturile sociale (de aprobare, chemare, salut, negare) şi comportamentele motrice stilizate (balet, pantomimă) şi conchide asupra diversităţii gestuale a societăţii: pe de o parte acelaşi semnificat are numeroşi semnificanţi (supra salutul, aprobarea), pe de altă parte aceiaşi semnificanţi au semnificaţi diferiţi în culturi diferite.
În era audio-vizualului şi a asaltului iconicităţii, cunoaşterea şi utilizarea corectă a semnelor kinezice şi proxemice alături de cele verbale devine o condiţie sine qua non a comunicării eficiente, a optimizării capitalului de imagine pe care şi-l construieşte fiecare personalitate.

Chiar dacă în raport cu gesturile, expresiile feţei au un caracter cvasi-universal (cf. Eibl-Eibesfeldt), anumite semne faciale capătă investiri semantice diferite în culturi diferite. Astfel, surâsul exprimă la europeni mulţumirea sau ironia, dar în Japonia nervozitatea îi chiar furia, iar râsul însoţeşte la chinezi şi africani actele care ameninţă faţa interlocutorului (face threatening activities).
Experimentele "interculturale" de "traducere" a gesturilor au identificat frecvente cazuri în care acelaşi semnificat gestual are semnificanţi diametral opuşi în culturi diferite:
• marcarea respectului, a deferenţei se realizează prin acoprirea capului în lumea arabă şi ridicarea pălăriei în Occident;
• pentru a-şi manifesta plictiseala, un italian îşi va "mângâia" o barbă imaginară, în timp ce francezul se va rade;
• pentru a se autodesemna, japonezul îşi va atinge vârful nasului, iar europeanul pieptul.

Invers, acelaşi semnificant capătă în culturi diferite semnificaţii diferite:
• atingerea tâmplei cu degetul arătător semnifică în Franţa demenţa, dar în Olanda inteligenţa (în Olanda va trebui atins mijlocul frunţii pentru a semnala nebunia);
• cercul format din degetul mare şi arătător semnifică în America O.K., iar în Rusia beţia, în Japonia banii, iar în Brazilia o obscenitate (evident, există un rudiment de motivare legat de forma rotundă a banilor sau rostogolire în accepţiunea americană sau rusă, ceea ce confirmă dubla natură a semnului gestual: motivat şi convenţional).
Implicând un contact corporal (strângerea sau sărutarea mâinii, îmbrăţişarea, atingerile de tot felul), gesturile depind în egală măsură de proxemică (infra 9) şi postură. Determinată de ansamblul normelor, conduitelor, valorilor comunităţii, gesturile au permis discriminarea între:
• societăţi caracterizate de un contact puternic - high contact: Europa mediteraneană, America latină, societăţile arabe;
• societăţi caracterizate de un contact scăzut - low contact: Europa nordică, Extremul Orient.

Diferenţele în praxisul gestual se manifestă atât cantitativ (gesticulaţia italienilor este percepută ca excesivă şi ridicolă de alte grupuri), cât şi calitativ (alături de gesturi cu aceeaşi semnificaţie în diverse culturi care confirmă ipoteza gesturilor ca semne motivate, există şi o multitudine de gesturi convenţionale, specifice unei anumite culturi, cf. Kerbrat-Orecchioni, 1994: 20-21).

Limbajul curent reflectă acestă realitate prin expresii precum "a vorbi cu mâinile", "a se înţelege din ochi"; nordicii vor spune "vorbesc cu mâinile" apropo de meridionalii expansivi, extravertiţi. Remarca aceasta depăşeşte însă simpla constatare de exuberanţă, semnalând o constantă a comunicării umane (că aşa este, ne putem lesne da seama urmărind modul în care un prezentator de televiziune îşi mişcă mâinile - fapt evidenţiat uneori prin gros-planuri asupra mâinii ce ţine stiloul, figurează ideea etc.), sau rememorând anii şcolarităţii când asociam fiecărui profesor o poreclă şi un tic verbal sau gestul. De fapt orice mesaj "trece" datorită cuvintelor şi gesturilor care îl însoţesc şi uneori numai datorită gesturilor ("marile emoţii mute", minutul de reculegere în memoria dispăruţilor, comuniunea îndrăgostiţilor).
Descrierea gestualităţii în raport cu verbalul pune în primul rând problema "suporturilor" semiotice (chiar dacă toate părţile corpului par implicate, gradul de participare al acestora variază).
Anumite posturi corespund Gestalt-ului comunicării totale (cf. A. Scheflen): punctul corespunde punctului într-o conversaţie şi este marcat de o modificare a poziţiei capului şi a privirii locutorului (acelaşi vorbitor utilizează trei-cinci puncte pe care le reia în mod constant: ascultare, interpretare, naraţiune etc.); poziţia are în vedere modificarea a cel puţin jumătate din corp (ea durează mai multe minute şi corespunde exprimării unui punct de vedere); în sfârşit, prezentarea cumulează poziţiile participanţilor la interacţiune (ea poate dura şi câteva ore şi se termină printr-o schimbare a locului sau a spaţiului: a părăsi camera pentru a asuma un rol diferit într-un alt tip de interacţiune).
Din punctul de vedere al corelării gest - cuvânt, cercetătorii au decelat trei situaţii (H. Wespi, Die Geste als Ausdruck und ihre Beziehungen zur Rede):
• gesturi care însoţesc discursul (Redebegleitung);
• gesturi complementare vorbirii (Redeergänzung);
• gesturi substitutive (Redeersatz).

Gesturile de însoţire se pot situa pe aceeaşi linie cu discursul ("privirea pierdută a îndragostitului" ce-şi rosteşte declaraţia de dragoste) sau pe o izotopie contrară (discursul pios al lui Tartuffe însoţit de gesturi concupiscente).
Gesturile completive (care încheie un enunţ incomplet lingvistic) pot prelungi sau contrazice enunţul).
Gesturile substitutive nu sunt esenţiale în comunicarea contempoană (apariţia lor este legtă de situaţii speciale: distanţa prea mare între participanţi, necunoaşterea limbii, emoţie puternică).

Una dintre cele mai cunoscute clasificări ale repertoriului gestual este cea elaborată de Ekman & Friesen (în prelungirea teoriei gestualităţii a lui D. Efron):
i) emblemele ca gesturi convenţionale specifice unei anumite culturi sau epoci (de pildă, sinuciderea este reprezentată de harakiri în Japonia şi arătător la tâmplă în Occident);
ii) ilustratorii care ritmează, accentuează discursul prin mişcări ale mâinii, ale capului; care concretizează "cursul gândirii", naraţiunea - ideografele; cei care evocă acţiuni concrete: a merge, a dormi - kinetografele; care sugerează forma şi mărimea obiectului - pictografele;
iii) expresiile afective (bucurie, spaimă, enervare) cu semnificaţii transculturale identice. Ekman a evidenţiat universalitate emoţiilor. Există însă situaţii în care acelaşi gest poate fi şi transcultural şi socio-cultural marcat (de pildă a scoate limba cu semnificaţie transculturală "sete" are şi diverse semnificaţii sociale);
iv) regulatorii ca gesturi ale funcţiei fatice, de menţinere a controlului; mişcările capului, ale corpului, ca şi orientarea acestuia indică dorinţa vorbitorului de a obţine consensul, de a lua cuvântul, precum şi dorinţa interlocutorului de a-şi afirma adeziunea la cele prezentate;
v) body manipulators – mişcări de atingere a propriului corp sau a obiectelor, interpretate ca eforturi adaptive de gestionare a emoţiilor. Râsul, surâsul, bucuria apar cu aceleaşi expresii faciale şi la copiii născuţi orbi. Diferenţele rezidă într-o mai redusă extensie musculară determinată de absenţa întăririi vizuale a mecanismelor înnăscute (J. Corraze, 1988: 119).

Dacă din punctul de vedere al relaţiei semn-obiect se poate vorbi despre gesturi iconice, indiciale şi simbolice (cf. Wundt), din punctul de vedere al intenţiei de comunicare există gesturi afective (centrifuge - conotând euforia şi centripete - conotând disforia), gesturi modale (semnificând negaţia, interogaţia, dubiul) şi mai cu seamă gesturi fatice (de întâmpinare sau de respingere) apte să transforme comunicarea în comuniune inter-subiectivă (Greimas-Courtès, 1979: 165).
Parametrii gestuali sunt: durata, intensitatea, amplitudinea (etalarea gestului în spaţiu, independent de durată) şi "forma"-Gestalt (gesturile rectilinii sunt mai brutale - un ordin imperios, de pildă, cele curbilinii mai atenuate - un ordin politicos).
În istoria teatrului gesturile s-au situat pe două coordonate: gesturile ca expresie (exterioară) a unui conţinut psihic interior (emoţie, sentiment, reacţie psihică) şi gesturile ca producere (Grotowski, de pildă, refuză separarea netă dintre gândire şi expresie corporală; pentru el gestul este o producere - descifrare de ideograme, hieroglifa fiind emblema gestului teatral intraductibil, în timp ce pentru Meyerhold gestul hieroglific este "descifrabil").

Sistem de comunicare şi difuzare, utilizând toate canalele mass-media şi aplicând o serie de tehnici ale psihologiei şi ale sociologiei în scop utilitar, publicitatea a devenit unul dintre principalele simboluri culturale ale societăţii industriale (cf. şi A. Moles, 1973: 643).
Decelînd “visele” şi aştepările destinatarului, mesajul publicitar suscită anumite dorinţe şi nevoi pe care actul cumpărării (în cazul “reuşitei” persuasiunii) ca act securizant şi liberator de inhibiţii şi frustrări le va satisface. Publicitatea răspunde în acest fel unei duble exigenţe: materiale (bazate pe un anumit produs) şi afective (de compensare a unei frustrări prin remodelarea imaginii destinatarului, conotat euforic, valorizat pozitiv printr-o imagine de marcă.
Datorită acestei duble vectorialităţi, publicitatea a fost considerată “studiul raţional al iraţionalului uman” (A. Moles, 1973: 644). Iraţionalul este reprezentatde comportamentul paradoxal al consumatorului care cheltuieşte o bună parte a salariului pentru a “fi în pas cu moda” (şi nicidecum a răspunde nevoii fundamentale de acoperire a corpului cu veşminte), pentru a face parte dintr-un grup social de elită (a se vedea rolul motivant al vedetelor în lansarea mesajului publicitar pentru un nou produs), pentru a se proiecta într-o personalitate idealizată, mitologică.
Prin strategiile sale de incitare, publicitatea a pătruns în profunzimile psihicului, aliind ştiinţa (sociologia, psihologia, semiotica) cu arta, cu invenţia, cu ludicul (dacă ar fi să amintim doar agrementul ludic al jucurilor de cuvinte, memorate chiar în afara oricărei intenţii de cumpărare a produsului evocat).
Operaţia publicitară actualizează o tematică a protecţiei şi gratificaţiei, aceeaşi instanţă securizantă (care trimite la imaginea mamei), instanţă ce schiţează dorinţa, îi vine în întâmpinare, o raţionalizează. În această perspectivă, mecanismul care explică eficienţa publicităţii este o logică a “credinţei şi regresiei” (Jean Baudrillard, 1968: 198).
Din punct de vedere poetic, în sensul precizat de Roman Jakobson în subcategorizarea funcţiilor comunicării, publicitatea oferă un sincretism pertinent literă/text/imagine sau analogic/digital, generând, prin transgresarea acrtelor clasice, propria artă; afişul, filmul publicitar, fotografia etc. instaurează o nouă retorică lingvistică şi iconică, dominată de complementaritatea codurilor (utilitar, comerical, socio-cultural şi mitic).
În epoca simulacrului şi simultaneizării apare însă şi o revenire postmodernă la funcţional, denotativ, fiabil în achiziţionarea şi utilizarea obiectelor (cf. G. Lipovetsky) şi dublată de publicitatea referenţială gen Daniel Ogilvy, de restituirea realului printr-o structură narativă şi figurativă elocventă (cf. Super Glue şi remake-urile sale: vecinul aspirat de un aparat electrocasnic super-performant).
La polul opus se situează publicitatea oblică a paradoxului, a jocului, a imaginaţiei, acuzată de intelectualism (cf. Ph. Michel pentru care meseria de publicitar înseamnă “fabricarea diferenţei într-o societate monotonă în sensul literal al cuvîntului” apud J.M. Floch, 1995: 197).
Hedonismul şi narcisismul postmodern exaltă într-o formă perenă publicitatea mitică – resusele marilor simboluri universale (Cleopatra, Far West-ul, Leonardo da Vinci). Aşa cum în literatură există structuri narative preprogramate de tipuri caracteristice (tiranul, arivistul, tînărul prinţ), dar şi texte care construiesc progresiv inferenţial eroii (eroii lui Dostoievski sau Soljenitîn), se poate afirma că publicitatea referenţială exploatează un univers real cu o configuraţie dată, în timp ce publicitatea mitică, recurgând la la legende şi simboluri quasi-universale, induce un travaliu de construcţie semantică şi calcul interpretativ (cf. şi J.M. Floch, 1995: 207-208).

Europa celui de-al treilea mileniu nu va fi dominată nici de şefi de stat, nici de şefi militari, ci de comunicatori (faiseurs de mots, faiseurs d’images), pentru că nici un produs (de la pasta de dinţi la preşedintele ţării) nu se va vinde fără un discurs mitologizant, fără o imagine de marcă, uneori mai importantă decât actul politic în sine sau calitatea produsului.
A devenit deci banal să vorbim despre o civilizaţie a imaginii, care, depăşind zonele iniţiale, a pătruns progresiv în ansamblul manifestărilor culturale şi în praxisul cotidian (proiectarea de imagini de vacanţă ca diapozitive, renunţând la scrisori şi chiar la albume de fotografii, imortalizarea momentelor esenţiale ale existenţei cu camera video, compunerea de text la ordinator, interacţia ludică şi didactică cu acelaşi actant: ordinatorul).
În această nouă cultură monstrativă, totul este orchestrare în vederea saturării cu imagini: ziare luminoase, panouri, afişaje electronice în metrou, televiziune în toate spaţiile publice (de la aeroport la bistroul din colţ), oameni-sandwich şi distribuitori de prospecte în stradă, baloane Shell la staţiile de benzină.

Într-o interesantă încercare de definire a imaginaţiei semnului, Roland Barthes (L'imagination du signe) distinge trei tipuri de conştiinţă: conştiinţa simbolică, verticală, care vede semnul în dimensiunea sa profundă, geologică, studiată de psihanaliză şi sociologia simbolurilor; conştiinţa paradigmatică, reprezentată de structuralism şi având drept model fonologia – “ştiinţa paradigmelor exemplare” şi conştiinţa sintagmatică, orizontală (Şcoala formaliştilor ruşi, Propp în primul rînd).
Imaginţia paradigmatică sau formală implică o atenţie deosebită acordată elementelor recurente, matricei atemporale, constantelor (miturilor, arhetipurilor), dimensiune strălucit reprezentată de antropologul francez Claude Lévi-Strauss.
Cele trei domenii prioritare de aplicare a metodei structurale vor fi: viaţa socială (relaţiile de rudenie), viaţa materială (sistemul gastronomiei), viaţa culturală (miturile). Actualizând postulatul saussurian al unei lumi structurate, sesizabile în semnificaţiile sale, Claude Lévi-Strauss opune procesul comunicării femeilor sistemului relaţiilor de rudenie, schimbul de bunuri şi servicii structurii economice, iar comunicarea mesajelor sistemului limbii.

PROCES
comunicare de femei
comunicare de bunuri şi servicii
comunicare de mesaje


SISTEM
structuri de rudenie
structuri economice
structuri lingvistice

Toate analizele sale pornesc de la opoziţia fundamentală natură/cultură cu sublinierea că tot ceea ce este universal în om ţine de natură, pe când istoricitatea aparţine culturii. “Tot ceea ce este universal în om ţine de natură, pe când ceea ce e supus unei norme ţine de cultură şi prezintă atributele relativului şi particularului” (C. Lévi-Strauss, 1949:10). Trecerea de la natură la cultură se defineşte ca aptitudiine a omului de a gândi relaţiile biologice sub formă de sisteme de opoziţii: opoziţia între bărbaţii proprietari şi femeile posedate; opoziţia în cadrul acestora între soţii sau femei dobândite şi surori, fiice sau femei cedate; opoziţie, în fine, între două tipuri de relaţii: sistemul sociologic al alianţelor şi cel biologic al rudeniei. Pentru Claude Lévi-Strauss exogamia şi limbajul au aceeaşi funcţie fundamentală: comunicarea cu celălalt.

Preluând din fonologie modelul triunghiului vocalelor (a.u.i.) sau al consoanelor (p.k.t.), Lévi-Strauss propune celebrul “triunghi culinar” în 1967 (în “L'arc” no 26) ca transformare culturală a crudului în fiert şi ca transformare naturală a crudului în putrezit:

putrezit <--- crud ---> preparat

Sistemul opoziţiilor binare se citeşte în această logică concretă astfel: preparatul şi putrezitul se opun crudului ca transformatul non transformatului. Preparatul se opune putrezitului ca transformare culturală transformării naturale. Alimentele preparate (fierte sau prăjite) sunt mai aproape de natură (friptura) sau mai aproape de cultură (fierturile); în fine, fiertul ţine de endobucătărie şi de uzajul precumpănitor familial, iar friptul de un uzaj social (rezervat invitaţilor în primul rând).

În ciuda dificultăţilor metodologice şi a absenţei consensului, este de remarcat capacitatea semioticii de a prolifera în diverse arii: de la patternul stimul/răspuns în viaţa plantelor (fitosemiotica), la interacţiunea animalelor sau semiotica operei, a circului, a mass media, cu diverse grade de generalitate: semiotică teoretică şi semiotică aplicată; semiotică descriptivă, experimentală şi comparată. Semiotica generală (pură) reprezintă ştiinţa universală a semnelor întemeiată pe limbajul uman ca instrument de modelare, în timp ce semioticile regionale (specifice) adaptează teoria semnului la un domeniu strict circumscris. De fapt, semiotica generală, ca domeniu al specificităţii semnelor şi semiozei, nu poate fi concepută în afara unei “ascultări” atente a textelor, a semioticilor particulare, într-un fecund demers abductiv, de du-te-vino între ipotezele globale şi exemplele validante sau infirmante: “Nu voi admite niciodată un divorţ între teorie şi analiza faptelor. E vorba despre două lucruri care nu pot exista separat” (Roman Jakobson apud Gérard Dessons, 1995: 261).

Epistemologia simţului comun, pod între natură şi cultură (conform ultimului congres internaţional al IASS – International Association for Semiotic Studies din 1997 a fost simptomatic intitulat Semiotics Bridging Nature and Culture), semiotica este din numeroase raţiuni o disciplină a epistemei contemporane:
• în era simulacrului, a realităţii virtuale şi a simultaneizării evenimentelor prin logica mediatică a imediatului, problema veridicităţii, a realităţii globale (sau a fragmentelor evanescente de real), a noului raport cu spaţiul şi timpul prin intermediul unor semne şi modele (perisabile) se pune cu acuitate;
• multiculturalitatea ce defineşte societatea contemporană a fluxului individual şi informaţional şi “trăirea” diferenţelor (a multiplelor limbaje, imagini, coduri culturale) este de neconceput în afara unei lecturi verticale, simbolice a semnelor nucleare ale culturii şi a unei percepţii orizontale a unei gramatici referenţiale (cum ar fi cea a oraşului, a spectacolului, a sărbătorii etc.);

Semiotica are un câmp larg de investigare: limbajul (mai exact limbajele) şi practicile de semnificare/comunicare ca practici sociale. Postulatul de bază al semioticii este inteligibilitatea şi descriptibilitatea sensului (la antipodul impresionismului sau gustului pentru inefabil al anumitor estetici). “Fără să ştim ceva mai mult despre natura sensului am învăţat să cunoaştem mai bine unde se manifestă el şi cum se transformă… Numai o semiotică a formelor multiple sub care se prezintă sensul şi a modurilor sale de existenţă, interpretarea lor ca instanţe orizontale şi niveluri verticale ale semnificaţiei va putea constitui un limbaj ce va permite să se vorbească despre sens, întrucât forma semioticii nu e altceva decât tocmai sensul sensului” (A. J. Greimas, 1975: 31-32).
Altfel spus, demersul semiotic vizează descrierea condiţiilor de producere/înţelegere a sensului. De fapt nu semnele vor constitui obiectul semioticii, ele sunt unităţi de suprafaţă din a căror selecţie, combinare se poate descoperi jocul semnificaţiilor subiacente – “invarianţa în variaţii” (Roman Jakobson). “Semiotica este evident studiul semnelor, cu condiţia de a depăşi aceste semne şi a vedea ce se petrece sub semne” (J.M. Floch, 1995: 5)
Această nouă inteligibilitate originată de o logică a concretului va mai fi nuanţată, neexclusivă (acceptând gusturi şi dezgusturi vestimentare, culinare, coloristice etc.). Cu modestia sa caracteristică A.J. Greimas, corifeul semiologiei franceze, afirma într-un interviu publicat de Le Monde în dosarul consacrat problematicii semiotice: “Cred că la un moment dat se va vedea că semiotica a jucat rolul de a stârni curiozitatea în domenii excluse din cultura clasică şi a integrat în sfera cercetării ştiinţifice universuri de semnificaţie care nu făceau parte din reflecţia tradiţională. Şi numai acest lucru va fi deja un mare merit.” (J. M. Floch, 1995: 13).
Sfidarea culturii clasice a inserat semiotica în curriculum-ul departamentelor de cumunicare, jurnalism, drept, teatru, literatură în majoritatea marilor universităţi; în plus, i-a asigurat corelarea cu practici sociale dintre cele mai diverse, precum marketing, publicitate, educaţie, spectacol (performance) etc.
În viziunea lui Umberto Eco (1982) semiotica reprezintă corelarea dialectică a două domenii: teoria codurilor şi teoria producţiei de semne, altfel spus, semiotica semnificării şi semiotica comunicării (U. Eco, 1982: 14). Această diadă este determinată de finalitatea cercetării, anume aceea de a studia “procesele culturale ca PROCESE DE COMUNICARE. Şi totuşi, fiecare dintre aceste procese pare să subziste doar pentru că dincolo de ele se statorniceşte un sistem de semnificare” (U. Eco, 1982: 19), fiind posibil, chiar dacă nu de dorit să se imagineze o semiotică a semnificării independentă de semiotica comunicării (un sistem esperanto elaborat ca un joc gratuit şi care nu va fi niciodată actualizat), în timp ce situaţia inversă este imposibilă.
“O haină, un automobil, o mâncare gătită, un gest, un film, o imagine publicitară, o mobilă, un titlu de ziar – iată în aparenţă o serie de obiecte eteroclite. Ele au însă în comun faptul că sunt semne şi li se aplică aceeaşi activitate: LECTURA. Omul modern îşi petrece timpul citind imagini, gesturi, comportamente: maşina îmi indică statutul social al proprietarului său, haina îmi spune cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului său, aperitivul (whisky sau pernod) stilul de viaţă al gazdei mele. Toate aceste lecturi sunt prea importante în viaţa noastră, implicând prea multe valori sociale, morale, ideologice pentru ca o reflecţie sistematică să nu încerce să le ia în discuţie. Pentru moment vom numi această reflecţie semiologie. Ştiinţă a mesajelor sociale? Ştiinţă a mesajelor culturale?” (R. Barthes, 1985: 227).
De fapt, semiotica îşi propune să abordeze corelativ structura abstractă a sistemelor de semnificare (codurile grafice, iconice, limba naturală etc.) şi procesul prin care utilizatorii aplică regulile acestor sisteme pentru a comunica. Dacă cele trei provincii sau dimensiuni ale semioticii (sintaxa – studiul combinării semnelor, semantica – raportul semn-realitatea denotată şi pragmatica – relaţia dintre semne şi utilizatorii lor) ar rămâne într-o “parnasiană” izolare, ele s-ar transforma în discipline perverse; în schimb, dacă semantica (dedicată în esenţă sistemului de semnificare) cooperează cu pragmatica (vizând procesul de comunicare), ea va procura, pe lângă nume, şi “scheme de acţiune” (cf. C.S. Peirce). Această corelare între semn, lucru, regulă şi acţiune are un răspuns pozitiv nu doar în pragmatismul modern al lui C.S. Peirce, ci şi în filosofia Sfântului Augustin pentru care “Pe de o parte, cunoaştem lucrurile cu ajutorul semnelor, iar pe de altă parte, nu am putea cunoaşte semnificaţia semnelor dacă nu am avea experienţa lucrurilor”.
Întrebat care ar fi perspectivele noii ştiinţe, se pare ca Umberto Eco ar fi susţinut: “E mai bine să lăsăm istoria să răspundă. Când se face ştiinţă nu se ştie niciodată dacă e cu adevărat ştiinţă, dacă e nouă şi dacă are vreo perspectivă. Important e să lucrezi”. Cu această injoncţiune realist-praxiologică inaugurăm excursul nostru semiotic, divizat într-o semiotică generală sau teorie globală a semnelor şi o semiotică descriptivă sau regională.