Semiotica

În cele ce urmează vom discuta trăsăturile fundamentale ale limbajului formulate explicit (Hockett apud J. Lyons, 1977) şi/sau implicit (supra F. de Saussure).
i) Arbitrarul în opoziţie cu iconicitatea (cf. infra semnele iconice);
ii) Dualitatea (ceea ce Hockett numeşte dualitate este cunoscut în lingvistica franceză sub numele de dubla articulare a limbajului - André Martinet - Eléments de linguistique générale, Paris, A. Colin, 1960). Limbile naturale sunt articulate, adică structurate de două ori: prima articulare este cea care decupează enunţul lingvistic în unităţi minimale dotate cu sens: “Pămîntul este rotund” se poate analiza în: “pămîntul”, “este”, rotund”; forma vocală a unităţilor din prima articulare este analizabilă în unităţi lipsite de sens numite foneme (“este” conţine patru foneme). Cu cîteva zeci de unităţi ale celei de-a doua articulări şi cu cîteva mii din prima se pot construi o infinitate de mesaje.
Dubla articulare este proprietatea cea mai misterioasă a limbajului: este de reţinut inepuizabila sa bogăţie combinatorică în raport cu celelalte sisteme semiotice.
Trebuie stabilit dacă celelalte sisteme de comunicare dispun sau nu de dubla articulare (codul rutier, nomenclatura chimică sau matematică sunt sisteme de semne ce nu cunosc decît prima articulare în unităţi semnificante; pentru strigătele unor animale par să existe unităţi asemănătoare fonemelor, dar mesajul este nedecompozabil în unităţi semnificante - cf şi G. Mounin, 1970: 106).
iii) Productivitatea este reprezentată de capacitatea locuitorilor nativi ai unei limbi de a înţelege şi a produce un număr infinit de enunţuri în limba respectivă; această importantă proprietate a fost evidenţiată de Chomsky (1957, 1965) legat de caracterul înnăscut al “facultăţii de limbaj” şi problema achiziţiei limbajului la copii;
iv) Linearitatea priveşte producerea şi perceperea fluxului vorbirii pe axa timpului. Continuînd distincţia lui Lessing din Laocoon între poem ca acţiune progresivă ale cărei părţi se petrec succesiv pe axa timpului şi tablou ca acţiune permanentă ale cărei părţi se desfăşoară simultan în spaţiu, Saussure a opus limba naturală sistemelor de comunicare vizuală care oferă “complicări simultane pe mai multe dimensiuni” (CLG: 103). Pornind de la linearitate, lingvistul genevez afirmă caracterul discret al limbajului (în opoziţie cu continuu), rezultat al caracterului diferenţial, mutual opozabil al semnelor lingvistice.

Prin analiza sincronică a limbajului se înţelege investigarea stării sistemului la un moment dat, în timp ce diacronia discută istoria, evoluţia sistemului.Distincţia între dimensiunea sincronică şi cea diacronică este metodologic esenţială (multă vreme lingviştii au analizat laolaltă eşantioane ale aceleiaşi limbi, dar situate la mare distanţă în timp).
“Lingvistica sincronică studiază limba pe axa simultaneităţilor, nu a succesivităţilor; ea ia în discuţie stări ale limbii şi se ocupă de raporturile psihologice şi logice ce reunesc termenii coexistenţi, constituind un sistem ce este perceput ca atare de aceeaşi conştiinţă colectivă” (CLG: 140). De aceea limba va fi privită ca arhivă, “ca tezaur (“trésor”) depus de practica vorbirii în subiecţii aparţinînd aceleiaşi comunităţi şî constituind un sistem gramatical existent în mod natural în fiecare creier”(CLG: 30).
Revoluţia saussuriană constă în primatul teoretic şi metodologic al sincroniei: “Aspectul sincronic primează, întrucît pentru masa vorbitorilor el este singura realitate” (CLG: 122).
Meritul lui Saussure este de a fi accentuat caracterul sistematic al limbii, transformînd conceptul de sistem dintr-o noţiune descriptivă într-un concept operator. “Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia nu rezultă decît din prezenţa simultană a celorlalţi (CLG: 159).

Ideea de cod se bazează pe faptul că persoanele care comunică dispun de un repertoriu de simboluri din care vor fi selectate cele ce urmează să fie combinate în conformitate cu anumite reguli. Armătura oricărui cod este reprezentată de două axe: una verticală - paradigma (repertoriul de simboluri din care se operează selecţia) şi cealaltă orizontală, sintagma, în care se operează combinarea.
Relaţiile paradigmatice sunt relaţiile in absentia care vizează posibilitatea de substituire în acelaşi punct al lanţului vorbirii, subsumată logicii lui sau... sau. Astfel în sintagma “fată frumoasă” putem înlocui lexemul “fată“ cu “femeie“ obţinînd “femeie frumoasă” dar nicidecum “fată femeie frumoasă”. Paradigma instrumentelor cu care se scrie (pix, creion, stilou, marker, cariocă etc.) reprezintă ansamblul formelor limbii pe care le folosim într-o situaţie dată de comunicare în cursul căreia desemnăm obiecte cu care se scrie. Paradigma reprezintă posibilitatea alegerii pentru partenerii schimbului discursiv: în schimb alegerea odată operată este exclusă prezenţa altei entităţi a aceleiaşi paradigme (nu putem afirma cu excepţia unei situaţii patologice “Mi-am pus şapca, pălăria şi am ieşit să mă plimb”).

Se poate afirma că limbile particulare actualizează acele distincţii de semnificaţie care sunt importante şi frecvente în culturile popoarelor respective (cf. şi John Lyons, 1977: 242-243).

Spre deosebire de elementele paradigmei care operează în absentia, elementele sintagmei sunt coprezente, articulându-se prin mecanismul combinării (succesiunea felurilor la un prânz, secvenţialitatea puncte/tăceri în alfabetul morse, gramatica basmului).
Regulile sintagmatice diferă după tipul de semiotică. În limbajul verbal domină ordinea lineară (cu excepţia caligramelor lui Appolinaire) în timp ce în limbajele vizuale sintagmele sunt tabulare (ca în codul rutier sau mesajul pictural).

Noţiunea saussuriană de substanţă este foarte asemănătoare celei aristotelice şi scolastice de materie: dar acum s-a încetăţenit în lingvistică sensul saussurian. Marmura ca substanţă reprezintă potenţial o mulţime de obiecte; ea va deveni un lucru şi nu altul ca urmare a impunerii unei anumite forme (structuri). Acelaşi lucru se întâmplă şi cu limba ca rezultat al impunerii unei structuri asupra a două categorii de substanţe: sunetul şi gîndirea.
Semnificaţia unui cuvînt derivă din impunerea unei structuri asupra continuumului gîndirii. “Gîndirea este o nebuloasă în care nimic nu este cu necesitate delimitat. Nu există idei prestabilite şi nimic nu este distinct înainte de apariţia limbii” (CLG: 155).
Limba este comparabilă cu o foaie de hîrtie: gîndirea ar fi faţa foii, iar sunetul reversul acesteia; nu putem decupa faţa hîrtiei fără a decupa ipso facto şi versoul ei. La fel în limbă nu vom putea izola nici sunetul de gîndire, nici gîndirea de sunet decît printr-o abstracţie al cărei rezultat ar ţine de psihologia pură sau de fonologia pură. În fapt lingvistica operează pe terenul limitrof în care elementele celor două ordini se combină: această combinare produce o formă, nu o substanţă

Îmbinarea semnificanţilor cu semnificaţii este o operaţie arbitrară (a priori şi nu aposteriori). Semnificatul casă este asociat în franceză semnificantului maison, în engleză semnificantului house, în germană Haus ş.a.m.d. Uneori semnificanţii pot evoca anumite sunete (onomatopei, verbe cu simbolism fonetic de tipul a vui, a scîrţîi etc., dar şi aici există paradoxul cocoşului galic care cîntă cocorico şi nu cucurigu sau kikiriki).
Semnele integral arbitrare realizează cel mai bine procedura semiologică; de aceea limba, cel mai complex şi răspîndit sistem de semne este şi cel mai caracteristic. Faţă de rituri, gestualitate, proxemică ce păstrează legături naturale (gesturile bruşte rectilinii sugerează universal agresivitatea evocînd ameninţarea armei), limba nu este cu nimic limitată în alegerea mijloacelor sale de expresie, căci “nu vedem ce ar împiedica asocierea unei idei oarecare cu o suită oarecare de sunete”(CLG: 110).
Contrar tezelor clasice (Biblia, Platon), semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept cu o imagine acustică. Raportul care uneşte învelişul sensibil de conţinutul inteligibil este o convenţie (CLG: 101). Arbitrariul lingvistic se referă la faptul că limba decupează realitatea (fonică sau conceptuală) într-o manieră proprie, diferenţiatoare (zeci de termeni pentru conceptul de zăpadă în limba eschimoşilor sau termeni diferiţi pentru fraţi în limba maghiară şî chiar o segmentare neomogenă a spectrului culorilor:vechii celţi vis-à vis de limbile actuale).
Salutînd definirea semnului ca arbitrar, Emile Benveniste (1939-”Nature du signe linguistique”) îl contrazice însă pe Saussure în interpretarea noţiunii de arbitrar pe care o corelează relaţiei semnificant/referent (cf. celebra frază saussuriană “Cuvîntul cîine nu muşcă”) şi nicidecum legăturii semnificant/semnificat care este o relaţie necesară, o “consubstanţialitate”. De fapt însuşi Saussure evidenţiase indisociabilitatea celor două entităţi ale semnului în pregnanta metaforă a foii de hîrtie cu rectoul şi versoul inseparabile, dar şi în formularea (din păcate neglijată) din Curs: “Dacă în raport cu ideea pe care o reprezintă semnificantul apare liber ales, în schimb în raport cu comunitatea lingvistică ce îl utilizează, el nu este liber, ci impus” (CLG:104) sau în precizările definiţionale liminare: “Cuvîntul arbitrar cere şi el o precizare. Nu trebuie să lase impresia că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor (vom vedea imediat că nu stă în puterea individului să schimbe ceva la un semn odată stabilit într-un grup lingvistic); vrem să spunem că el este nemotivat, adică arbitrar în raport cu semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate”(CLG: 101).

Teza de bază a lingvisticii structurale este conceperea limbii ca sistem sau ca reţea de relaţii; unităţile lingvistice nu există independent de reţea, altfel spus identificăm simultan unităţile şi interrelaţiile.
“Limba este un sistem de semne în care esenţială este doar unirea sensului cu imaginea acustică şi faptul că cele două părţi ale semnului sunt psihice” (CLG: 32).

1. Limba ca sistem social se opune vorbirii (“parole”) cu caracter individual. Majoritatea lingviştilor contemporani consideră un truism faptul că sistemul limbii, exterior individului subîntinde compomportamentul lingvistic actualizat în vorbire, în activitatea discursivă. In gramatica generativ-transformaţională a lui Noam Chomsky cuplul limbă-vorbire se suprapune întrucîtva celui competenţă-performanţă (capacitatea generală de a folosi limbajul/vs/actualizarea acestei potenţialităţi într-un discurs complet).

- Limbaj - Facultate a speciei umane
- Limba - formă particulară a limbajului într-o anumită comunitate socială (repertoriul limbilor naturale)
“Limba este un produs social al facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii necesare adoptate de organismul social pentru a permite exercitarea acestei facultăţi la indivizi. Luat în ansamblu, limbajul este multiform şi eteroclit”.
- Vorbire - actualizarea sistemului limbii în comportamentul comunicativ al individului ca “act individual de voinţă şi inteligenţă”

Limba ca sistem ce nu cunoaşte decît propria sa ordine este pertinent analizată prin metafora jocului de şah. O partidă de şah, afirmă Saussure este realizarea artificială a ceea ce limba ne prezintă sub o formă naturală. O stare a jocului corespunde unei stări a limbii. Valoarea pieselor depinde de poziţia lor pe eşichier aşa cum în limbă valoarea fiecărui termen depinde de opoziţia cu toţi ceilalţi termeni. Fiecare mutare pune în mişcare o singură piesă, dar poate revoluţiona ansamblul partidei, influenţînd şi piese momentan în afara jocului (CLG: 125-126).
Valoarea şi deci semnificaţia unui cuvînt este întru totul în funcţie de sistemul din care face parte cuvîntul: “Nici un sistem nu este închis perfect (serré) ca limba: închis perfect implică precizia valorilor (cea mai mică nuanţă schimbă cuvintele); multitudinea tipurilor de valori; numărul imens de termeni, al unităţilor acţionînd în cadrul sistemului; dependenţa reciprocă şi strînsă a unităţilor (a tuturor termenilor) între ele; totul este sintactic în limbă, totul este sistem” (CLG: 69). Consecinţa naturii sistematice este faptul că apariţia sau dispariţia unui element antrenează modificarea sistemului, în schimb faptul că piesele jocului sînt din lemn sau fildeş nu afectează sistemul. Doar mărimea numărului de piese ar afecta gramatica jocului. Spre deosebire de şah, unde apare intenţia de a acţiona asupra sistemului, limba nu premeditează nimic.
Limba fiind un sistem, interesează “valoarea poziţională” a obiectelor, “negativă şi diferenţială”: o figurină a jocului de şah, calul de exemplu nu are o valoare poziţională rezultînd din anumite însuşiri “naturale” (el ar putea fi foarte bine înlocuit cu un dop); valoarea se rezidă exclusiv din opoziţia între caracteristicile sale funcţionale şi caracteristicile celorlalte figuri ale jocului de şah.
Pentru a analiza valoarea sub aspect funcţional şi diferenţial, Saussure opune o piesă de cinci franci altei monezi (un dolar) sau evidenţiază lucrurile (diferite de ea) cu care poate fi schimbată (cu o asemenea monedă putem cumpăra o pîine de exemplu).

Una din ipotezele semiotice actuale este existenţa sub fiecare proces de comunicare a acestor coduri sau reguli bazate pe o anumită convenţie culturală. Studiind procesele culturale ca procese de comunicare, semiotica vizează dezvăluirea sistemelor ce subîntind procesele. “Dialectica sistem-proces ne conduce la afirmarea dialecticii cod-mesaj” (U. Eco, 1972: 30-31).
In viziunea lui Eco codurile sunt totdeauna plurale şi nu neapărat comune trimiţătorului şi receptorului (cf. L. Pirandello: “Folosind cuvintele, le daţi sensul pe care îl au pentru dumneavoastră; iar eu primindu-le le investesc cu sensul pe care îl dau eu. Am crezut că ne înţelegem, dar nu ne-am înţeles deloc”).

Lingvistul genevez Ferdinand de Saussure (1858-1913) este considerat drept întemeietorul lingvisticii structurale şi în ciuda existenţei unor idei structuraliste la Humboldt sau Leibniz, numele lui Saussure rămîne legat de geneza lingvisticii moderne. Deşi a publicat foarte puţin (la 21 de ani Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes - 1878, teza de licenţă şi unele studii fragmentare), Saussure a avut o influenţă enormă asupra lingvisticii. Trei elevi ai lui Saussure, Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling, folosind notiţele de la cursurile ţinute de Saussure la Geneva în 1906-1907, 1908-1909, 1910-1911 şi amintirile de la orele maestrului, au reuşit să dea o redactare unitară cursului - Cours de linguistique générale (Paris, Payot, 1916).
Personalitatea lui Saussure trebuie inclusă în orice panoramă a gîndirii moderne: de la filosofie la lingvistică, de la semiotică la antropologie, pentru că a influenţat profund (deşi după cîteva decenii de la publicarea operei fundamentale) demersul celor mai importanţi gînditori contemporani: Merleau-Ponty, Lévi-Strauss, Barthes, Lacan, Foucault şi prin ei ansamblul ştiinţelor umane.

Împreună cu noţiunea de sistem de care depinde, semnul se constituie drept cheia de boltă a construcţiei saussuriene. Conform concepţiei sale psihologice despre limbă ca sistem, “Semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică” (CLG: 98). Definind aceste două elemente, conceptul şi imaginea acustică, Saussure va fixa un model bilateral, implicit relaţional:
“Propunem să se păstreze cuvîntul semn pentru a desemna totalitatea şi să se înlocuiască “concept” şi “imagine acustică“ respectiv cu semnificat şi semnificant; aceşti termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi separă fie între ei, fie de totalitatea din care fac parte” (CLG: 99).
Semnul este deci o entitate cu două feţe: faţa semnificantă (semnificant) şi faţa semnificată (semnificat).
Socotindu-l pe Saussure (alături de Peirce) între pionierii semiotice contemporane, Umberto Eco recunoaşte pertinenţa definiţiilor şi conceptualizărilor saussuriene care au contribuit indubitabil la dezvoltarea unei “conştiinţe semiotice”.
Prin această definire a semnului ca unitate semnificant/semnificat, Saussure depăşeşte graniţele lingvisticii generale, incluzînd toate semnele ce servesc comunicării “în cadrul vieţii sociale”, de la semnele scrierii la alfabetul surdo-muţilor, de la formulele de politeţe la modă, obiceiuri, ritualuri, de la semnale militare la pantomimă.