Semiotica

Limbajul curent reflectă acestă realitate prin expresii precum "a vorbi cu mâinile", "a se înţelege din ochi"; nordicii vor spune "vorbesc cu mâinile" apropo de meridionalii expansivi, extravertiţi. Remarca aceasta depăşeşte însă simpla constatare de exuberanţă, semnalând o constantă a comunicării umane (că aşa este, ne putem lesne da seama urmărind modul în care un prezentator de televiziune îşi mişcă mâinile - fapt evidenţiat uneori prin gros-planuri asupra mâinii ce ţine stiloul, figurează ideea etc.), sau rememorând anii şcolarităţii când asociam fiecărui profesor o poreclă şi un tic verbal sau gestul. De fapt orice mesaj "trece" datorită cuvintelor şi gesturilor care îl însoţesc şi uneori numai datorită gesturilor ("marile emoţii mute", minutul de reculegere în memoria dispăruţilor, comuniunea îndrăgostiţilor).
Descrierea gestualităţii în raport cu verbalul pune în primul rând problema "suporturilor" semiotice (chiar dacă toate părţile corpului par implicate, gradul de participare al acestora variază).
Anumite posturi corespund Gestalt-ului comunicării totale (cf. A. Scheflen): punctul corespunde punctului într-o conversaţie şi este marcat de o modificare a poziţiei capului şi a privirii locutorului (acelaşi vorbitor utilizează trei-cinci puncte pe care le reia în mod constant: ascultare, interpretare, naraţiune etc.); poziţia are în vedere modificarea a cel puţin jumătate din corp (ea durează mai multe minute şi corespunde exprimării unui punct de vedere); în sfârşit, prezentarea cumulează poziţiile participanţilor la interacţiune (ea poate dura şi câteva ore şi se termină printr-o schimbare a locului sau a spaţiului: a părăsi camera pentru a asuma un rol diferit într-un alt tip de interacţiune).
Din punctul de vedere al corelării gest - cuvânt, cercetătorii au decelat trei situaţii (H. Wespi, Die Geste als Ausdruck und ihre Beziehungen zur Rede):
• gesturi care însoţesc discursul (Redebegleitung);
• gesturi complementare vorbirii (Redeergänzung);
• gesturi substitutive (Redeersatz).

Gesturile de însoţire se pot situa pe aceeaşi linie cu discursul ("privirea pierdută a îndragostitului" ce-şi rosteşte declaraţia de dragoste) sau pe o izotopie contrară (discursul pios al lui Tartuffe însoţit de gesturi concupiscente).
Gesturile completive (care încheie un enunţ incomplet lingvistic) pot prelungi sau contrazice enunţul).
Gesturile substitutive nu sunt esenţiale în comunicarea contempoană (apariţia lor este legtă de situaţii speciale: distanţa prea mare între participanţi, necunoaşterea limbii, emoţie puternică).

Din cele prezentate până acum reiese pregnant faptul că gluma dispune de un inventar de structuri şi teme greu de sistematizat într-o descriere generală; ceea ce este comun acestor variate acte de umor este opoziţia între convenţie (lingvistică, comportamentală) şi invenţie (ca sabotare a acestei regularităţi verbale sau comportamentale). Materializare pertinentă a afirmaţiei greimasiene privind natura polemic-contractuală a practicii discursive, gluma ne apare ca o modalitate defensivă de manevrare a normativităţii, de dinamitare a supunerii enunţătorilor la regulile raţionalităţii şi convenienţelor.
Studiul glumei din perspectiva raportului convenţional/conversaţional are incidenţe deloc neglijabile asupra teoriei cunoaşterii (prin capacitatea de a genera, testa, revizui ipoteze, prin abilităţi de tip problem-solving), asupra sociologiei (prin evidenţierea mecanismului indirecţiei ca infrastructură a interacţiunii sociale), asupra semioticii (prin sincretismul gestualitate/proxemică/mesaj verbal pentru gluma orală sau prin interferenţa iconic/simbolic în cazul glumei desenate), ca şi asupra didacticii (înţelegerea glumei fiind un excelent test de comprehensiune textuală), oferind repere pentru trecerea de la undesteranding data, la undesteranding undesteranding (cf. Beaugrande & Dressler, 1981: 265).

Considerând gluma un act discursiv, puternic determinat de context, de cunoaşterea comună (shared knowledge, enciclopedie) şi de abilităţi inferenţiale (vor exista întotdeauna receptori insideri capabili să recunoască poanta şi receptori outsideri, cărora “nu le pică fisa”), vom încerca să analizăm parcursul interpretativ al glumei, jocurile şi scenariile pe care ea le expune şi/sau impune.
Faţă de limbajul cotidian, a cărui evoluţie este de la sensul literal la cel derivat, gluma instituie o vectorialitate inversă: întoarcere la sensul literal, într-un context care să îl valorizeze (infra i, ii).

i) La frontiera cu Iugoslavia o pisică trece graniţa la sârbi, iar un câine vine de la sârbi la noi (evident, în perioada comunstă). Câinele întreabă"
- De ce pleci din România?
Pisica răspunde:
- Pentru că se trage mâţa de coadă. Dar tu de ce vrei să vii în România?
- Am auzit că acolo se duce o viaţă de câine;

ii) Un tânăr se adresează unei tinere:
- Vă plac bomboanele?
- Da, mulţumesc.
- Eu vă mulţumesc, făceam o anchetă.

Prin simbol vom înţelege semnul al cărui caracter reprezentativ rezidă în faptul că există o regulă care îi determină interpretarea. Toate cuvintele, propoziţiile, cărţile şi celelalte semne convenţionale sunt simboluri (C.P. 2.292). Simbolul este o terţitate (“Thirdness” apud Peirce), o “ens rationis” bazată pe regularitate şi convenţie (C.P. 4.464).
Simbolul este semnul cu statutul semiotic cel mai controversat: pentru Hjelmslev este un non semn fiind o entitate monoplană, pentru Ogden-Richards este corespondentul semnificantului saussurian, iar pentru Saussure este semnul motivat opus celui lingvistic (nemotivat). Dar spre deosebire de această definiţie “motivată” a simbolului (cf. CLG: 101), într-un text anterior (1894) Saussure admite conceptul de simbol convenţional: “Prin simbol independent înţelegem categoriile de simboluri care au acest caracter definitoriu de a nu avea nici un fel de legături vizibile cu obiectul desemnat” (F. de Saussure, apud M. Arrivé, 1981: 13).
Descoperirea şi dezvoltarea semioticii peirciene reprezintă un câştig epistemologic şi metodologic indubitabil: textul ca hipersemn, abducţia – “tropism al spiritului către adevăr” ca tip valid de inferenţă alături de inducţie şi deducţie, semioza infinită ca modalitate de aprehensiune a lumii ca totalitate sub semnul unor potenţialităţi de dezvoltare. Semiotica nu este doar un simplu instrument noţional susceptibil să ne ajute în analiza diverselor semne care compun universul nostru social; devenim noi înşine locul şi timpul în care operează semioza (cf. formula lui Deledalle le sujet est un adverbe de lieu et de temps). Altfel spus, nu noi controlăm procesele de semioză, ele definesc condiţiile vieţii noastre afective, sociale intelectuale.