Semiotica

După cum am mai amintit, trihotomia lui Peirce nu stabileşte clase pure, ci aspecte care interferează în funcţionarea oricărui tip de semn (evident în proporţii şi corelaţii diferite). Din acest punct de vedere semnul este arhitectural.
Diferenţa fundamentală între iconic şi simbolic pe de o parte şi indicial, pe de altă parte, rezidă în distincţia reprezentare/vs/prezentare. Această opoziţie a fost relevată de C. Morris (1938: 24-25) care vorbeşte despre semne ±caracterizante (semnele iconice/vs/indiciale). Intr-adevăr, indicele nu caracterizează ceea ce denotă şi nu este similar obiectului denotat, el este realmente afectat de obiectul la care trimite (C.P. 2.248).
Dacă semnele iconice şi simbolice reprezintă analogic sau nu referentul, semnele indiciale implică prezenţa obiectului cu care se află într-o relaţie concretă de contiguitate (fumul faţă de foc, febra faţă de boală etc.).
Pe lîngă implicaţia de existenţă, indicialitatea se distinge de iconicitate şi simbol prin ponderea sporită a non textualităţii, a realizării ostensive gestuale (girueta - indice al direcţiei vîntului, barometrul - indicator al ploii, mersul legănat indicînd un marinar etc.).
Puterea explicativă a acestei trihotomii (corelabilă cu cea ontologică a Primităţii/Secundităţii/Terţiarităţii) rezidă în generalitatea asocierilor sale; astfel, în perspectivă temporală (C.P. 4.447-4.448), semnul iconic reprezintă o experienţă trecută, indicele este legat de experienţa prezentă, în timp ce simbolul fixează reguli de urmat în viitor.
Ca şi iconicitatea, indicialitatea cunoaşte o gradaţie în raportul faţă de referent (aşa cum o mică fotografie în alb şi negru a Giocondei seamănă mai puţin cu modelul real decît tabloul celebrului pictor italian, la fel fotografia unor amprente este o “îndepărtare” de referent, o indicialitate secundară).