Semiotica

Ştiinţa actuală se caracterizează printr-un ansamblu de mutaţii profunde ce afectează atât trăsăturile sale imanente (noi concepte precum: model, semn, sistem, informaţie etc.; noi discipline: ştiinţele comunicării, psihologia cognitivă; noi standarde de raţionalitate), cât şi aspectele exterioare (natura şi rolul său social).
Emergenţa “noii paradigme” a cunoaşterii ştiinţifice, numite de unii cercetători “ecologică”, presupune o serie de mutaţii radicale (Le Moigne, 1977 apud R. Tessier, 1989: 283):
• de la preceptul cartezian al evidenţei la cel “context sensitive” al pertinenţei; ceea ce contează este intenţa explicită sau implicită a cercetătorului: natura nu mai este investigată abstract şi detaliat, ci dintr-o anumită perspectivă impusă de finalităţile cercetării;
• de la principiul reducţionist (investigarea structurii interne, atomice a părţilor care reglează comportamentul întregului) la cel globalist (obiectul suspus investigării face parte dintr-un întreg, iar relaţiile cu celelalte părţi ale întregului condiţionează funcţionarea şi devenirea sa în mai mare măsură decât subdiviziunile interne);
• de la principiul cauzalităţii (forma, comportamentul, dezvoltarea unui obiect sunt efecte ale unor cauze anterioare manifestărilor observate) la cel al finalităţii (obiectul trebuie descris în termenii unei scheme mijloc/-scop sau ai unei strategii);
• preceptul exhaustivităţii (de enumerare a tuturor părţilor) i se substituie preceptul agregării (de introducere a unor simplificări selective).

Ceea ce dispare în paradigma clasică a ştiinţei este modelul imperialist al raţiunii instrumentale: “Prea mult timp a fost definită modernitatea doar prin eficacitatea raţiunii instrumentale, stăpânirea lumii prin ştiinţă şi tehnică. Această viziune raţionalistă nu trebuie în nici un caz să fie respinsă, fiind arma critică cea mai puternică împotriva tuturor totalitarismelor, a tuturor integrismelor. Dar ea nu ne oferă ideea completă despre modernitate. Nu există o singură figură a modernităţii, ci două, privind una spre cealaltă şi al căror dialog constituie modernitatea: raţionalizarea şi subiectivitatea.” (Alain Touraine, 1994: 125).