Semiotica

Semiotica modernă s-a dezvoltat în anii '60 în plină efervescenţă structuralistă, având deci ca domenii de aplicare antropologia, psihanaliza, literatura (Roland Barthes, Sur Racine, 1963, Esais critiques, 1964; Greimas, Du sens, 1970), fenomenele culturii de masă. De fapt structuralismul începuse să se apropie de semiotică cu reprezentanţii Şcoala de la Praga (Roman Jakobson, Jan Mukařovsky, Felix Vodiča). “Cei doi termeni (structuralism şi semiotică n.a.) se intersectează dat fiind că structuralismul studiază obiecte care nu sunt în mod normal considerate sisteme de semne, chiar dacă în realitate sunt – relaţiile de rudenie în societăţile tribale de pildă –, iar semiotica utilizează îndeobşte metode structurale” (T. Eagleton, 1994: 100).
Demistificare a literaturii “nobile” (highbrow) care nu mai poate avea un statut ontologic privilegiat, democratizare a discursului social, structuralismul asertează peremptoriu că “opera literară ca şi orice produs al limbajului este o construcţie ale cărei mecanisme pot fi clasate şi analizate ca obiectele oricărei ştiinţe” (T. Eagleton, 1994: 106). Sensul nu mai este produsul romantic al unei experienţe private, ci rezultatul sistemelor de semnificaţie împărtăşite de membrii unei comunităţi culturale.
Marea descoperire a structuralismului este sistemul – substitut al subiectului uman şi dotat cu toate atributele individului tradiţional: autonomie, autoreglare, unitate. Dacă pentru cercetătorii englezi şi americani semiotica şi structuralismul sunt noţiuni corelate indisociabil sau chiar interşanjabile, pentru tradiţia franceză şi canadiană structuralismul şi semiotica se aseamănă, dar nu se confundă, cea din urmă provenind din cel dintâi. “Structuralismul desemnează logica organizaţională a tuturor fenomenelor sociale şi umane, orice disciplină putând să se bazeze pe el. Semiotica, provenind din structuralism şi vizând corectarea insuficienţelor şi exceselor acestuia, desemnează o teorie a sensului aplicabilă tuturor fenomenelor sociale şi umane, dar rezervată anumitor discipline” (P. Attalah, 1991: 263). Dincolo de aporia ultimei fraze (neglijenţă de redactare?) nu putem decât subscrie la identificarea semioticii cu o depăşire (interpretativă) a structuralismului, menţinînd însă rigoarea şi coerenţa unui punct de vedere (acel punct de vedere despre care Saussure spunea că creează obiectul cunoaşterii); în majoritatea cazurilor este vorba despre structura opozitivă binară (yin/vs/yang, terestru /vs/celest, natură/vs/cultură etc.).
Sensul structuralist era un sens al codului, sensul semiotic nu există decât pentru cineva ca sens propriu-zis existenţial şi contextual. Semiotica se deschide dialogului intercultural, rostirii individuale (parcursurile semiotice ale lui Eco, Barthes – flanerii în “pădurea narativă”, respectiv în universul semnelor culturii japoneze). Deplasarea de la logica structurii la discursul (logic) al subiectului va impune şi bascularea de la “gramatica visului” la visător, de la crimă la criminal (vezi noua profesie de “profiler” a lui Frank Black în serialul de mare succes “Millenium”), de la reguli la comportamentele care le actualizează sau transgresează.
Semiotica îşi propune să investigheze o multitudine de practici culturale (gestualitatea ceremonială a salutului nipon, distanţele interpersonale în lumea arabă în comparaţie cu cea occidentală, gramatica gesturilor în spectacolul de circ sau de teatru etc.), dincolo de clivajele culturale universale relevate de corifeii structuralismului. “Structuralismul aruncă o privire impasabilă asupra lumii contemporane în care vede reproducându-se vechi structuri. Semiotica vede o multitudine de practici, de stiluri, de subculturi etc. Lumea semiotică e infint mai bogată decât lumea structurală”