Semiotica

Prin simbol vom înţelege semnul al cărui caracter reprezentativ rezidă în faptul că există o regulă care îi determină interpretarea. Toate cuvintele, propoziţiile, cărţile şi celelalte semne convenţionale sunt simboluri (C.P. 2.292). Simbolul este o terţitate (“Thirdness” apud Peirce), o “ens rationis” bazată pe regularitate şi convenţie (C.P. 4.464).
Simbolul este semnul cu statutul semiotic cel mai controversat: pentru Hjelmslev este un non semn fiind o entitate monoplană, pentru Ogden-Richards este corespondentul semnificantului saussurian, iar pentru Saussure este semnul motivat opus celui lingvistic (nemotivat). Dar spre deosebire de această definiţie “motivată” a simbolului (cf. CLG: 101), într-un text anterior (1894) Saussure admite conceptul de simbol convenţional: “Prin simbol independent înţelegem categoriile de simboluri care au acest caracter definitoriu de a nu avea nici un fel de legături vizibile cu obiectul desemnat” (F. de Saussure, apud M. Arrivé, 1981: 13).
Descoperirea şi dezvoltarea semioticii peirciene reprezintă un câştig epistemologic şi metodologic indubitabil: textul ca hipersemn, abducţia – “tropism al spiritului către adevăr” ca tip valid de inferenţă alături de inducţie şi deducţie, semioza infinită ca modalitate de aprehensiune a lumii ca totalitate sub semnul unor potenţialităţi de dezvoltare. Semiotica nu este doar un simplu instrument noţional susceptibil să ne ajute în analiza diverselor semne care compun universul nostru social; devenim noi înşine locul şi timpul în care operează semioza (cf. formula lui Deledalle le sujet est un adverbe de lieu et de temps). Altfel spus, nu noi controlăm procesele de semioză, ele definesc condiţiile vieţii noastre afective, sociale intelectuale.