Semiotica

În lucrarea devenită clasică Morfologia basmului (1928; tradusă în limba romπnă de Radu Niculescu, Bucureşti, Univers, 1970), Vladimir Propp centrează analiza asupra funcţiei înţeleasă ca acţiune a personajului şi definită din punctul de vedere al semnificaţiei sale pentru desfăşurarea basmului considerat ca întreg (“ceea ce fac personajele este important; cine face un anumit lucru este o chestiune secundară”).
Supunînd analizei 100 de basme din culegerea lui Afanasiev, Propp stabileşte 31 de funcţii susceptibile să dea seama de acţiunea tuturor basmelor. Aceste funcţii se concatenează într-o sintagmatică ideală, după cum urmează:prologul,absenţa, interdicţia, încălcarea ei, divulgarea, vicleşugul, complicitatea involuntară,prejudiciul,mijlocirea, contraacţiunea incipientă, plecarea, acţiunea donatorului, reacţia eroului, transmiterea obiectului magic, deplasarea, lupta, marcarea, victoria, remedierea prejudiciului, întoarcerea eroului, urmărirea, salvarea, sosirea incognito, impostura, încercarea grea, îndeplinirea, recunoaşterea, demascarea, transfigurarea, pedepsirea, căsătoria.
Moment de răscruce atît pentru folcloristică, cît şi pentru naratologie, modelul lui Propp a însemnat triumful structurii asupra tematicii, basmul fiind în opinia lui Propp o “naraţiune construită pe o corectă succesiune a funcţiilor”, o matrice acţională în care ceea ce contează este stereotipia predicatelor şi variabilitatea agenţilor, executanţi ai acestor predicate.
Reluînd distincţia lui Aristotel din Poetica dintre personaje şi acţiuni, Propp inversează relaţia ierarhică a acestor două instanţe constitutive ale povestirii; dacă în discursul literaturii culte personajele sunt esenţiale, conform postulatului esenţialist-umanist al acestui tip de discurs, la Propp acţiunile devin fundamentale: “funcţiile sunt foarte puţine la număr, iar personajele foarte multe. Ceea ce explică de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers pitoresc şi colorat, iar pe de altă parte, tot atît de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea sa ... Funcţiile personajelor constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte.” (V. Propp, 1970: 25-26).
Modelul proppian a însemnat indiscutabil un salt din perspectiva generalizării şi clasificării basmelor (nu este lipsit de interes faptul că reactualizarea modelului proppian coincide cu asaltul gramaticilor generative, ambele evidenţiind o matrice generativă fundamentală. Totuşi noţiunea de funcţie nu este unicul component al basmului.
În Franţa, analiza structurilor narative a optat (ca urmare a adoptării modelului proppian) pentru stabilirea unui model generativ, ale cărui transformări produc suprafaţa discursivă, “textura”. Unităţile narative profunde ale acestui model “de competenţă” se referă la acţiuni tipice precum: “Plecare”, “Pedeapsă”, “Recompensă” etc. O înlănţuire a acestor unităţi funcţionale (atomi narativi) generează secvenţe elementare, în care pot fi introduse alte secvenţe elementare (după sistemul păpuşilor ruseşti - cf. basmele Seherezadei). De fapt, în orice proces narativ trei funcţii sunt absolut obligatorii: intoducerea, realizarea şi concluzia .
Pornind pe de o parte de la un asemenea model foarte general, iar pe de altă parte de la proprietăţile stabile şi numărul finit al elementelor combinabile în basme, rezultă trei domenii de cercetare proprii analizei povestirii (“analyse des récits”):
i) analiza tehnicilor povestirii (cf. R. Barthes);
ii) analiza legilor sau regularităţilor care guvernează universul narativ (C. Bremond), a logicii acţiunii (T. Todorov) şi a relaţiilor posibile între personaje (E. Souriau, A.J. Greimas);
iii) analiza relaţiilor dintre unităţile narative şi manifestarea lor discursivă (raportul “histoire/récit/discours”).
Spre deosebire de Propp care socoteşte funcţia drept invariant, Bremond răstoarnă perspectiva, considerînd constelaţia personajelor drept motorul textului; secvenţa se poate reorganiza ilustrînd evoluţia psihologică sau morală a personajului, care este mai mult decît un simplu instrument în slujba acţiunii. Eroul este “scopul şi mijlocul povestirii”.
De aceea în Logica povestirii (Logique du récit) el stabileşte un inventar de roluri, bazat pe opoziţia agent/pacient şi ameliorare/degradare (ultima opoziţie fiind de fapt principalul resort al povestirii).
Modelarea narativităţii la C. Bremond capătă o dimensiune explicativă şi axiologică. Pe de o parte sunt nuanţate procesele de modificare (ameliorarea şi degradarea), de conservare (protejare/vs/frustrare) şi de influenţare (informarea şi tăinuirea, obligaţia şi interdicţia, sfatul şi sfatul inhibitor), iar pe de altă parte “morala povestirii constituie o învăţare strategică - în afara unei situaţii reale -, contribuind la îmbogăţirea repertoriului de reacţie a receptorului - şi acesta este unul din modurile specifice de acţiune a culturii (...). Dar povestitorul trebuie la un moment dat să se estompeze în favoarea unor valori ale societăţii, care se infuzează în operă (funcţia ideologică); naraţiunile unui popor nu formează o cultură decît în măsura în care sunt permeabile la discursul despre univers al conştiinţei sociale” (I. Pânzaru - prefaţă la Logica povestirii p. 15).
El va compune un repertoriu de roluri bazat pe dihotomia esenţială agent/pacient, pacient asupra căruia se exercită o influenţă, o protecţie, o degradare sau ameliorare. “Noţiunea de rol apare considerabil îmbogăţită prin introducerea acestuia în cîmpul valorizării prin intermediul transformărilor apoi prin cel al retribuirilor în care pacientul apare ca beneficiar de recompensă sau victimă, după cum agentul iniţiator distribuie recompense sau sancţiuni... Astfel va fi atestată în plan narativ, prin rolurile ţinînd de sfera valorizării şi a recompensării, conexiunea strînsă dintre teoria acţiunii şi teoria etică” (P. Ricoeur, 1990: 172-173).
Modelul actanţial al povestirii, configurat de A.J. Greimas preia ipotezele lui Claude Lévi-Strauss: “ordinea de succesiune cronologică se resoarbe într-o structură matricială atemporală” (1960: 29) şi propune “interpretarea paradigmatică şi acronică a relaţiilor dintre funcţii (...), ceea ce permite sesizarea structurii elementare a semnificaţiei (1966: 204).
Examinînd structura elementară a semnificaţiei narative, Greimas consideră ca invarianţi actanţii, predicatele şi circumstanţele.
Modelul actanţial oferă o nouă viziune asupra personajului, care departe de a fi asimilat unei fiinţe psihologice sau metafizice aparţine sistemului global al acţiunii prin forma actant (a structurii narative profunde) şi actor (a structurii superficiale discursive).
Actanţii sunt clase de actori ce nu pot fi stabiliţi decît pornind de la un corpus de texte: “o articulare de actori constituie un basm particular, o structură de actanţi un gen. Actanţii posedă deci un statut metalingvistic în raport cu actorii, ei presupun de altfel analiza funcţională sau constituirea sferelor de acţiune” (A.J. Greimas, 1966: 175).
Uneori e vorba de proiecţii ale voinţei de acţiune şi rezistenţa imaginară a subiectului (A.J. Greimas, 1966: 190).

Schema actanţială sintetizează:
• o relaţie de dorinţă (căutare)
Subiect -Obiect de valoare
• o relaţie de comunicare
Destinator - (Subiect - Obiect) - Destinatar
• o relaţie de luptă (putere)
Adjuvant- (Subiect-Obiect)- Opozant