Semiotica

Ideea de cod se bazează pe faptul că persoanele care comunică dispun de un repertoriu de simboluri din care vor fi selectate cele ce urmează să fie combinate în conformitate cu anumite reguli. Armătura oricărui cod este reprezentată de două axe: una verticală - paradigma (repertoriul de simboluri din care se operează selecţia) şi cealaltă orizontală, sintagma, în care se operează combinarea.
Relaţiile paradigmatice sunt relaţiile in absentia care vizează posibilitatea de substituire în acelaşi punct al lanţului vorbirii, subsumată logicii lui sau... sau. Astfel în sintagma “fată frumoasă” putem înlocui lexemul “fată“ cu “femeie“ obţinînd “femeie frumoasă” dar nicidecum “fată femeie frumoasă”. Paradigma instrumentelor cu care se scrie (pix, creion, stilou, marker, cariocă etc.) reprezintă ansamblul formelor limbii pe care le folosim într-o situaţie dată de comunicare în cursul căreia desemnăm obiecte cu care se scrie. Paradigma reprezintă posibilitatea alegerii pentru partenerii schimbului discursiv: în schimb alegerea odată operată este exclusă prezenţa altei entităţi a aceleiaşi paradigme (nu putem afirma cu excepţia unei situaţii patologice “Mi-am pus şapca, pălăria şi am ieşit să mă plimb”).

Se poate afirma că limbile particulare actualizează acele distincţii de semnificaţie care sunt importante şi frecvente în culturile popoarelor respective (cf. şi John Lyons, 1977: 242-243).

Spre deosebire de elementele paradigmei care operează în absentia, elementele sintagmei sunt coprezente, articulându-se prin mecanismul combinării (succesiunea felurilor la un prânz, secvenţialitatea puncte/tăceri în alfabetul morse, gramatica basmului).
Regulile sintagmatice diferă după tipul de semiotică. În limbajul verbal domină ordinea lineară (cu excepţia caligramelor lui Appolinaire) în timp ce în limbajele vizuale sintagmele sunt tabulare (ca în codul rutier sau mesajul pictural).