Semiotica

Epistemologia simţului comun, pod între natură şi cultură (conform ultimului congres internaţional al IASS – International Association for Semiotic Studies din 1997 a fost simptomatic intitulat Semiotics Bridging Nature and Culture), semiotica este din numeroase raţiuni o disciplină a epistemei contemporane:
• în era simulacrului, a realităţii virtuale şi a simultaneizării evenimentelor prin logica mediatică a imediatului, problema veridicităţii, a realităţii globale (sau a fragmentelor evanescente de real), a noului raport cu spaţiul şi timpul prin intermediul unor semne şi modele (perisabile) se pune cu acuitate;
• multiculturalitatea ce defineşte societatea contemporană a fluxului individual şi informaţional şi “trăirea” diferenţelor (a multiplelor limbaje, imagini, coduri culturale) este de neconceput în afara unei lecturi verticale, simbolice a semnelor nucleare ale culturii şi a unei percepţii orizontale a unei gramatici referenţiale (cum ar fi cea a oraşului, a spectacolului, a sărbătorii etc.);

Semiotica are un câmp larg de investigare: limbajul (mai exact limbajele) şi practicile de semnificare/comunicare ca practici sociale. Postulatul de bază al semioticii este inteligibilitatea şi descriptibilitatea sensului (la antipodul impresionismului sau gustului pentru inefabil al anumitor estetici). “Fără să ştim ceva mai mult despre natura sensului am învăţat să cunoaştem mai bine unde se manifestă el şi cum se transformă… Numai o semiotică a formelor multiple sub care se prezintă sensul şi a modurilor sale de existenţă, interpretarea lor ca instanţe orizontale şi niveluri verticale ale semnificaţiei va putea constitui un limbaj ce va permite să se vorbească despre sens, întrucât forma semioticii nu e altceva decât tocmai sensul sensului” (A. J. Greimas, 1975: 31-32).
Altfel spus, demersul semiotic vizează descrierea condiţiilor de producere/înţelegere a sensului. De fapt nu semnele vor constitui obiectul semioticii, ele sunt unităţi de suprafaţă din a căror selecţie, combinare se poate descoperi jocul semnificaţiilor subiacente – “invarianţa în variaţii” (Roman Jakobson). “Semiotica este evident studiul semnelor, cu condiţia de a depăşi aceste semne şi a vedea ce se petrece sub semne” (J.M. Floch, 1995: 5)
Această nouă inteligibilitate originată de o logică a concretului va mai fi nuanţată, neexclusivă (acceptând gusturi şi dezgusturi vestimentare, culinare, coloristice etc.). Cu modestia sa caracteristică A.J. Greimas, corifeul semiologiei franceze, afirma într-un interviu publicat de Le Monde în dosarul consacrat problematicii semiotice: “Cred că la un moment dat se va vedea că semiotica a jucat rolul de a stârni curiozitatea în domenii excluse din cultura clasică şi a integrat în sfera cercetării ştiinţifice universuri de semnificaţie care nu făceau parte din reflecţia tradiţională. Şi numai acest lucru va fi deja un mare merit.” (J. M. Floch, 1995: 13).
Sfidarea culturii clasice a inserat semiotica în curriculum-ul departamentelor de cumunicare, jurnalism, drept, teatru, literatură în majoritatea marilor universităţi; în plus, i-a asigurat corelarea cu practici sociale dintre cele mai diverse, precum marketing, publicitate, educaţie, spectacol (performance) etc.
În viziunea lui Umberto Eco (1982) semiotica reprezintă corelarea dialectică a două domenii: teoria codurilor şi teoria producţiei de semne, altfel spus, semiotica semnificării şi semiotica comunicării (U. Eco, 1982: 14). Această diadă este determinată de finalitatea cercetării, anume aceea de a studia “procesele culturale ca PROCESE DE COMUNICARE. Şi totuşi, fiecare dintre aceste procese pare să subziste doar pentru că dincolo de ele se statorniceşte un sistem de semnificare” (U. Eco, 1982: 19), fiind posibil, chiar dacă nu de dorit să se imagineze o semiotică a semnificării independentă de semiotica comunicării (un sistem esperanto elaborat ca un joc gratuit şi care nu va fi niciodată actualizat), în timp ce situaţia inversă este imposibilă.
“O haină, un automobil, o mâncare gătită, un gest, un film, o imagine publicitară, o mobilă, un titlu de ziar – iată în aparenţă o serie de obiecte eteroclite. Ele au însă în comun faptul că sunt semne şi li se aplică aceeaşi activitate: LECTURA. Omul modern îşi petrece timpul citind imagini, gesturi, comportamente: maşina îmi indică statutul social al proprietarului său, haina îmi spune cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului său, aperitivul (whisky sau pernod) stilul de viaţă al gazdei mele. Toate aceste lecturi sunt prea importante în viaţa noastră, implicând prea multe valori sociale, morale, ideologice pentru ca o reflecţie sistematică să nu încerce să le ia în discuţie. Pentru moment vom numi această reflecţie semiologie. Ştiinţă a mesajelor sociale? Ştiinţă a mesajelor culturale?” (R. Barthes, 1985: 227).
De fapt, semiotica îşi propune să abordeze corelativ structura abstractă a sistemelor de semnificare (codurile grafice, iconice, limba naturală etc.) şi procesul prin care utilizatorii aplică regulile acestor sisteme pentru a comunica. Dacă cele trei provincii sau dimensiuni ale semioticii (sintaxa – studiul combinării semnelor, semantica – raportul semn-realitatea denotată şi pragmatica – relaţia dintre semne şi utilizatorii lor) ar rămâne într-o “parnasiană” izolare, ele s-ar transforma în discipline perverse; în schimb, dacă semantica (dedicată în esenţă sistemului de semnificare) cooperează cu pragmatica (vizând procesul de comunicare), ea va procura, pe lângă nume, şi “scheme de acţiune” (cf. C.S. Peirce). Această corelare între semn, lucru, regulă şi acţiune are un răspuns pozitiv nu doar în pragmatismul modern al lui C.S. Peirce, ci şi în filosofia Sfântului Augustin pentru care “Pe de o parte, cunoaştem lucrurile cu ajutorul semnelor, iar pe de altă parte, nu am putea cunoaşte semnificaţia semnelor dacă nu am avea experienţa lucrurilor”.
Întrebat care ar fi perspectivele noii ştiinţe, se pare ca Umberto Eco ar fi susţinut: “E mai bine să lăsăm istoria să răspundă. Când se face ştiinţă nu se ştie niciodată dacă e cu adevărat ştiinţă, dacă e nouă şi dacă are vreo perspectivă. Important e să lucrezi”. Cu această injoncţiune realist-praxiologică inaugurăm excursul nostru semiotic, divizat într-o semiotică generală sau teorie globală a semnelor şi o semiotică descriptivă sau regională.