Semiotica

Doi termeni concurenţi desemnează acelaşi câmp disciplinar. Lexemul anglo-saxon “semiotics” s-a impus datorită conotaţiei pansemiotice şi intervenţiei Asociaţiei Internaţionale de Semiotică care a legitimat numele grupului de cercetători reuniţi la primul congres internaţional din 1969, precum şi al revistei internaţionale “Semiotica”. Cuvântul “semiologie”, introdus de Saussure şi Şcoala franceză, are în vedere modelul lingvistic şi semioticile verbale. Christian Metz furnizează un distinguo suplimentar: semioticile în raport cu semiologia s-ar situa pe poziţia limbilor particulare în raport cu lingvistica generală. În lucrarea de faţă vom utiliza un singur termen, cel de “semiotică”, în acord cu terminologia utilizată de cercetarea mondială, mai ales în cazul unei monografii care sintetizează proiectele diverselor şcoli şi nu doar o singură direcţie (semiologia franceză în speţă).
Definiţia cea mai cunoscută şi în care se recunosc majoritatea cercetătorilor este cea elaborată de Ferdinand de Saussure în Cursul de lingvistică generală (1916), deci având ca model general (patron général) ştiinţa limbii: “Limba este un sistem de semne ce exprimă idei, comparabilă cu scrierea, alfabetul surdo-muţilor, riturile simbolice, formele de politeţe, semnalele militare etc. Ea este însă cel mai important din toate aceste sisteme. Putem deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale; ea ar fi o parte a psihologiei generale: o vom numi semiologie (de la gr. semeion=semn). Ea ne-ar învăţa în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Fiindcă nu există încă nu putem spune ce va fi în viitor, dar are drept la existenţă, locul său este predeterminat.
Lingvistica nu este decât o parte a acestei ştiinţe generale, legile pe care le va descoperi semiologia sunt aplicabile lingvisticii şi aceasta va fi corelată astfel unui domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane” (CLG: 41).
Din analiza setului de definiţii (infra tabel) reies clar cele două orientări: semiologia (dominată de modelul lingvistic) şi semiotica (incluzând lingvistica).

SEMIOLOGIA
Saussure: “studiu al vieţii semnelor în cadrul vieţii sociale”; “parte a psihologiei sociale şi în consecinţă, a psihologiei generale”
Barthes: “ramură a lingvisticii; ştiinţă a marilor unităţi semnificante ale discursului; ştiinţa generală care înglobează toate semioticile”; “semiologioa este poate chemată să se absoabă într-o translingvistică a cărei materie va fi mitul, povestirea, articolul de presă, obiectele civilizaţiei noastre aşa cum sunt vorbite (în presă, interviuri, conversaţiei şi, poate, în limbajul interior fantasmatic)”
Mounin: “studiul tuturor sistemelor de semne cu excepţia limbilor naturale”

Hjelmslev: “metalimbaj al oricărui limbaj-obiect” De exemplu o limbă naturală în opoziţie cu zoologia sau chimia

Hénault: “Vom numi acest demers care modifică înţelegerea faptelor de semnificaţie, structurând modul de aprehensiune social al semnificaţiei conştiinţă semiologică”.


SEMIOTICA

Peirce: “doctrina quasi-necesară sau formală a semnelor”

Jakobson: “comunicarea oricărui tip de mesaje”

Sebeok: “semiotica studiază schimbul de mesaje şi sistemul de semne care îl subîntinde. Semiotica examinează modul în care mesajele sunt generate, codificate, transmise, decodificate şi interpretate, precum şi felul în care această tranzacţie (semiosis) este procesată în funcţie de context”
Hénault: “va fi numit semiotică orice efort vizând reperarea, numirea, enumerarea, ierarhizarea în mod sistematic şi obiectiv a unităţilor de semnificaţie şi organizarea lor în ansambluri de orice dimensiune (de la sintagmă la text şi dincolo de text, la cunoaşterea comunităţilor culturale)”
Klinkenberg: “Această disciplină foarte generală care studiază obiectele (vestimentare, de mobilier, pictogramele, gesturile etc.) în măsura în care au sens… va fi semiotica; iar obiectul acestei discipline va fi modul în care sensul funcţionează la oameni.”