Semiotica

După perioada “gramaticală’, precumpănitor sintactică a studiului narativităţii (cf. şi T. Todorov – Grammaire du Dècameron, Mouton, La Haye, 1969, trad. rom. Poetica. Gramatica Decameronului, 1975, Bucureşti, Univers care îşi propune să întemeieze naratologia pe baza ipotezei existenţei unei gramatici universale: “Gramatica universală este deci sursa tuturor universaliilor şi ea ne dă însăşi definiţia omului. Nu numai toate limbile ci şi toate sistemele semnificante se supun aceleiaşi gramatici. Ea este universală nu numai pentru că este răspîndită în toate limbile lumii, ci pentru că ea coincide cu structura universului însuşi” - T. Todorov, 1975: 115), asistăm astăzi la revitalizarea perspectivei pragmatice de resituare în context a naraţiunii, în primul rînd non ficţionale.
Nenumărate sinteze teoretice şi analize consacrate parabolelor biblice, spoturilor publicitare, romanelor şi benzilor desenate nu fac decît să consolideze centralitatea naraţiunii în orizontul de aşteptare al publicului contemporan (fascinat de mit şi istorie, de fapt divers şi ficţiune) şi al cercetării pentru că “cel mai bun gen de dovadă în istorie” (dar şi în multe alte domenii),” cel mai apt să tranşeze şi să convingă toate spiritele, este naraţiunea completă” (A. Thierry apud R. Barthes).
Identitatea narativă (cf. P. Ricoeur - Temps et Récit III) a unei persoane sau a unei comunităţi este locul geometric al rezolvării rupturii între ficţiune şi istorie; “vieţile oamenilor devin mai lizibile atunci cînd pot fi interpretate în funcţie de poveştile care se spun despre acei oameni, după cum istoria unei vieţi este mai uşor inteligibilă atunci cînd îi sunt aplicate modele narative împrumutate istoriei propriu-zise sau ficţiunii (dramă sau roman) ... interpretarea eului găseşte în povestire, alături de alte semne şi simboluri medierea privilegiată” (P. Ricoeur, 1990: 138).
Dacă dimensiunea textuală orizontală (înlănţuirea secvenţelor, logica narativă) a făcut obiectul a numeroase investigaţii (supra Propp, Greimas, Todorov) ni se pare esenţial să se abordeze şi dimensiunea verticală pragmatică a discursului narativ “scufundat” în contextul său de enunţare (distincţia oral/scris; interacţiune “face-to-face”/vs/comunicare indirectă).