Semiotica

Structura ca “totalitate ireductibilă la suma părţilor” (Raymond Boudon) înseamnă considerarea obiectului ca sistem, descoperirea şi construirea coerenţei realului prin ordinea şi coerenţa simulacrului care e structura.
Analiza structurală se plasează sub semnul jocului (cf. metafora jocului de şah la Saussure sau a jocurilor de comunicare la Claude Lévi-Strauss: “Toate nivelele de comunicare ale societăţii – femei, bunuri, mesaje – ţin de aceeaşi metodă. Cultura constă mai ales în reguli aplicabile tuturor categoriilor de “jocuri de comunicare”, fie ele în planul naturii sau al culturii” (Lévi-Strauss, 1978: 326). Structura se reduce la “jocul intern al combinatoricii sale” (L. Millet & M. Varin d'Ainvelle, 1972: 110).
Demersul structuralist procedează prin reducerea variantelor la invariante (a infinitelor pronunţări ale sunetelor, de pildă la câteva zeci de foneme caracteristice unei limbi). Semnele nu sunt importante prin ele însele, ci prin valoarea pe care o reprezintă în ansamblul sistemului.
Analiza structurală (începând cu cea avant la lettre a formaliştilor ruşi de începutului secolului) pune între paranteze conţinutul povestirii (mit, basm, nuvelă etc.) şi se concentrează exclusiv asupra formei. Figurile narative nu contează (cârtiţa, racul, zâna sau fratele de cruce joacă în basm rolul adjuvantului eroului); ceea ce reprezintă esenţa demersului este degajarea “structurii povestirii” prin evidenţierea relaţiilor de paralelism, opoziţie, inversiune etc.
Principala obiecţie adresată din această perspectivă structuralismului a fost omogenizarea valorică (un roman poliţist, un fapt divers, un basm, o nuvelă clasică vor fi analizate în acelaşi fel, pentru că metoda structurală este analitică şi nu evaluativă). De fapt, “adevăratul” conţinut al povestirii este strucutura sa (“Subiectul povestirii este reprezentat de relaţiile sale interne, de propriile moduri de constituire a sensului” – T. Eagleton, 1994: 98).
Analiza structurală se defineşte prin următoarele trăsături paradigmatice (fie ele explicite - infra sau implicite):

• regula imanenţei (analiza structurală vizează obiectul ca sistem în perspectivă sincronică, anistorică);
• regula pertinenţei (analiza structurală investighează trăsăturile distinctive ale sistemului, cele care au valoare diferenţială);
• regula comutării (testul comutării vizând determinarea opoziţiilor binare de natură sistemică);
• regula compatibilităţii (analiza structurală studiază regulile ce guvernează combinarea - şi deci compatibilitatea - elementelor textului);
• regula integrării (structurile elementare trebuie integrate în totalitatea sistemului);
• regula schimbării istorice (diacronice) pe baza analizei sincronice a sistemului;
• regula funcţiei (analiza structurală studiază în primul rând funcţia comunicativă a sistemului) (W. Nöth, 1990: 295-296).

Cercetătorul fenomenelor semiotice (de la cinematograf la mitologie, de la arhitectură la cultura de masă etc.) apare ca o conştiinţă structurantă: “Vreme îndelungată literatura a fost privită ca un mesaj fără cod, fiind necesar apoi să fie apreciată o clipă ca un cod fără mesaj… Metoda structuralistă se constituie ca atare în momentul în care mesajul este regăsit în cod, fiind degajat printr-o analiză a structurilor imanente şi nu impus din exterior prin prejudecăţi ideologice” (Gérard Genette, 1966: 150).