Semiotica

În ciuda dificultăţilor metodologice şi a absenţei consensului, este de remarcat capacitatea semioticii de a prolifera în diverse arii: de la patternul stimul/răspuns în viaţa plantelor (fitosemiotica), la interacţiunea animalelor sau semiotica operei, a circului, a mass media, cu diverse grade de generalitate: semiotică teoretică şi semiotică aplicată; semiotică descriptivă, experimentală şi comparată. Semiotica generală (pură) reprezintă ştiinţa universală a semnelor întemeiată pe limbajul uman ca instrument de modelare, în timp ce semioticile regionale (specifice) adaptează teoria semnului la un domeniu strict circumscris. De fapt, semiotica generală, ca domeniu al specificităţii semnelor şi semiozei, nu poate fi concepută în afara unei “ascultări” atente a textelor, a semioticilor particulare, într-un fecund demers abductiv, de du-te-vino între ipotezele globale şi exemplele validante sau infirmante: “Nu voi admite niciodată un divorţ între teorie şi analiza faptelor. E vorba despre două lucruri care nu pot exista separat” (Roman Jakobson apud Gérard Dessons, 1995: 261).