Semiotica

În mica republică a literelor, afirmă Eric Landowski, semioticianul reprezintă o figură aparte. “El are darul de a vorbi despre toate, despre bucătărie şi despre politică, despre folclor şi arte frumoase” (E. Landowski apud A. Helbo, 1983: 11). Această butadă relevă vastitatea domeniului cuprins, ceea ce îi conferă în opinia unor specialişti (André Helbo inter alii) statutul de savoir faire şi nu de ştiinţă.
Din numeroasele încercări de delimitare a semioticilor descriptive (Umberto Eco, 1982, André Helbo, 1983, Roland Posner, 1990 etc.) am extras următoarele câmpuri:
• fitosemiotica (reprezentată de Martin Krampen);
• zoosemiotica (reprezentată de Thomas Sebeok şi investigând comportamentul de comunicare al non umanului, al primatelor în primul rând);
• semiotica medicală (reprezentată de Charles Morris, Thomas Sebeok, Jacques Lacan pentru care există două categorii de semne: soft data sau semnele subiective, relatate verbal de pacient (“Am un junghi intercostal) sau indicate non verbal (“Am un junghi aici, nu, nu, mai sus, aici”) şi hard data sau semnele obiective, numite chiar semne de medici (formaţiile canceroase recunoscute la tomografii, sputa, puroiul, sângele, într-un cuvânt, modificarea detectabilă a unui element al organismului în raport cu starea de normalitate). Semiotica s-a născut, de fapt, ca semiologie medicală în Grecia antică cu Hippocrate (460-377 i. Hr.) şi Galen din Pergam (130-200 d. Hr.); ei au stabilit o legătură cauzală între diversele indicii şi simptome şi natura bolii. De la Hippocrate a preluat şi Aristotel noţiunea de semiosis ca reprezentare culturală a simptomelor şi, mai târziu, ca termen generic pentru acţiunea semnului;
• kinezica sau studiul gesturilor (reprezentată de Birdwhistell, Trager, Greimas);
• proxemica sau studiul distanţelor intersubiective (E.T. Hall); Ambele discipline s-au născut în cadrul antropologiei, dar s-au constituit ulterior ca discipline independente ale comportamentului simbolic;
• naratologia sau studiul gramaticilor narative axată pe sistematizarea unor structuri narative (Claude Bremond şi logica povestirii, A.J. Greimas, Despre sens, Roland Barthes, Analiza structurală a povestirii, T. Todorov, Gramatica Decameronului, U. Eco, R. Rastier, Essais de sémiotique narrative etc.);
• retorica este identificată de U. Eco şi J.M. Klinkenberg drept “semiotică avant la lettre a discursului”;
• teatrul şi ştiinţele spectacolului fundamentează seria semioticilor sincretice axate pe complementaritatea codurilor: Tadeusz Kowzan în Littérature et spéctacle decelează nu mai puţin de treisprezece coduri interconectate în reprezentaţia teatrală; Marco de Marinis şi Alessandro Serpieri pe linia lui Umberto Eco accentuează rolul receptorului în spectacolul teatral şi al actelor de vorbire (teatrul fiind totuşi în primul rând rostire, parole, polilog);
• istoria semioticii (Thomas Sebeok, Martin Krampen, John Deely, Roland Posner);
• semiotica muzicală (Jean-Jacques Nattiez);
• semiotica obiectului (Jean Baudrillard).

Comunicarea vizuală se subcategorizează în:
• semiotica cinematografului (Christian Metz);
• semiotica benzii desenate (Pierre Fresno de Ruelle);
• semiotica fotografiei (Roland Barthes);
• semiotica arhitecturii (Martin Krampen, Roland Barthes);
• comunicarea de masă (Umberto Eco, Abraham Moles, Hess-Lüttich);
• publicitatea (Georges Péninou).