Semiotica

Dacă pentru Saussure şi lingvistica de obedienţă saussuriană semnul rezultă din reuniunea semnificantului şi semnificatului sau a formei expresiei şi formei conţinutului, pentru lingvistica anglo-americană semnul este o entitate ternară (modelul triadic al lui Ogden-Richards din 1923, “The Meaning of Meaning”, reamenajare a triunghiului lui C.S. Peirce, modelele lui Rudolf Carnap (1946), Ch. Morris (1946), Th. Sebeok (1974), John Lyons (1977) etc.).
Considerat cel mai important filosof al Americii şi întemeietorul semioticii moderne, C.S. Peirce (1839-1914) este o personalitate de prin ordin în istoria gîndirii americane, de anvergura unui Leonardo da Vinci. Logician, chimist, istoriograf, cartograf, prieten al lui Wiliam James care îi atribuie paternitatea pragmatismului, Peirce este autorul unei opere monumentale (de peste 100.000 pagini) din care au fost publicate postum opt volume de Collected Papers (infra C.P.).
Strălucitul eseu din 1867 “On a New List of Categories” îl situează pe Peirce alături de marii filosofi ai categorialităţii: Aristotel, Kant, Hegel. Estimînd că un fenomen poate fi considerat ca pură posibilitate, existenţă reală (actualitate) sau lege (generalitate), Peirce stabileşte trei categorii fundamentale (“logico-faneroscopice”) pentru orice” faneron” (fenomen): Firstness, Secondness, Thirdness (Primitate, Secunditate, Terţitate). Conceptul de faneron are a extensiune extrem de vastă: de la senzaţie şi percepţie la emoţie, amintire, număr sau obiect. Aceste categorii sunt produsul unei analize a condiţiilor necesare elaborării unei gîndiri adevărate, mai precis, eficace (pragmatismul lui Peirce).

Intre 1865 şi 1914 Peirce a redactat circa 75 de caracterizări (definiţii) ale semnului ce evidenţiază esenţa relaţiei semiotice:”semnul ţine locul a ceva într-o anumită privinţă” (C.P. 2.228), iar “lucrul” cu această caracteristică (de a ţine locul a ceva) este denumit representamen (C.P. 1.564).
“Semnul ţine locul obiectului nu sub toate aspectele ci numai în raport cu un fel de idee pe care am numit-o fundament (ground) al representamenului”(C.P. 2.228). In termeni moderni s-ar putea vorbi de trăsături pertinente (ca în fonologia structurală) de “proprietăţi emergente” (U. Eco) datorită cărora recunoaştem într-o caricatură pe omul politic reprezentat sau într-o schiţă sumară amplasamentul unei clădiri.
Semnul peircian, acel aliquid stat pro aliquo este deci o relaţie triadică dependentă de cele trei categorii: ale primităţii, secundităţii şi terţităţii altfel spus ale calităţii posibile, existenţei reale şi gîndirii mediatoare (C.P.1.530)
Vîrfurile A (semnificant), B (semnificat) şi C (referent) sunt în acord cu analiza tradiţională a semnificaţiei (exprimată de pildă în maxima scolastică): “vox semnificat rem mediantibus conceptibus” (St. Ullmann, 1957: 71). Relaţia indirectă între A şi C (mediată de concept) este indicată în diagramă printr-o linie punctată.
Aceste elemente au fost controversate în istoria lingvisticii, unii cercetători au considerat semn lingvistic doar semnificantul (A). Alţii au introdus solidaritatea A+B (Saussure). In sfîrşit Peirce prin introducerea noţiunii de referent (C) a permis explicarea oricărei practici semiotice (atît lingvistice cît şi non lingvistice).
Intr-o perspectivă diacronică îl putem situa pe Ferdinand de Saussure în contextul psihologiei asociaţioniste şi al sociologiei lui Durkheim (C. Mounin îl considera pe Saussure “homme de son époque”); de aici definirea semnului ca entitate psihologică (CLG: 99), în timp ce Peirce îşi devansează epoca prin denunţarea psihologismului (cf. în Scrisori către Lady Welby).
In semiotica lingvistică de tradiţie saussuriană teoria peirciană a semnelor a rămas nedescoperită, deşi în 1923 Ogden-Richards schiţează sumar semiotica peirciană (The Meaning of Meaning). Descoperirea lui Peirce este atribuită lui Roman Jakobson, iar difuzarea ideilor sale în Europa lui Umberto Eco şi Gérard Deledalle. Viziunea peirciană a fost pe drept cuvînt calificată o viziune pansemiotică a universului, pentru că omul, gîndirea şi cunoaşterea au fost definite şi investigate ca entităţi semiotice: “The entire universe is perfused with signs if it is not composed exclusively of signs” (C.P. 5.448).

Ca fenomen al terţităţii “semnul este un prim numit representamen aflat într-o relaţie triadică cu un secund numit obiect şi capabil să determine un terţ numit interpretantul său” (C.P. 2.274).

Semnul apare la Peirce ca “ceva care stă pentru cineva în locul a ceva într-o anumită privinţă”. El se adresează cuiva, ceea ce înseamnă că creează în mintea acelei persoane un semn echivalent sau mai dezvoltat. Acest semn pe care îl creează îl numesc interpretant al primului semn. Semnul stă în locul a ceva, obiectul său. El stă în locul acestui obiect în raport cu un fel de idee“ (C.P. 2.228).
Peirce defineşte această acţiune triadică a semnului, acest proces în care semnul are un efect cognitiv asupra interpretului, ca semioză: “orice acţiune dinamică sau acţiune a forţei brute, fizice sau psihice, are loc între doi subiecţi (care reacţionează în mod egal şi unul şi celălalt sau unul este agent şi celălalt pacient, parţial sau integral) sau este rezultatul unmei acţiuni între perechi. Dimpotrivă, prin semioză eu înţeleg o acţiune sau influenţă care implică cooperarea a trei subiecţi care sunt semnul, obiectul său şi interpretantul, această influenţă tripartită nefiind rezolvabilă în acţiune între perechi” (C.P. 5.484).
Ceea ce este fundamental în teoria peirciană este pe de o parte caracterul ternar al semnului şi pe de altă parte faptul că semnul (natural sau artificial) nu este o specie preexistentă, ci rezultatul interacţiunii celor trei elemente, interacţiune ce constituie semioza (infinită).
Celor trei elemente ale semnului le corespund trei direcţii de cercetare:
i) gramatica pură sau speculativă, legată de representamen şi care va constitui sintaxa în terminologia lui C. Morris;
ii) logica legată de problema adevărului care va deveni semantica lui C. Morris;
iii) retorica înţeleasă ca studiu al legilor prin care un semn generează un altul, prin care gîndirea produce o altă gîndire (C.P. 2.229).
Această a treia direcţie cu categoria sa fundamentală de interpretant constituie cheia de boltă a semioticii peirciene prin noţiunea de semioză infinită (orice semn implică un altul, este generat de alte semne şi instituie un sistem virtual infinit de semne). Experienţa didactică şi cea ştiinţifică reprezintă exemple paradigmatice de situaţii semiotice de semioză infinită: termenii noi sau complecşi sunt interpretaţi prin imagini, diagrame, definiţii de accesibilizare şi în ultimă instanţă prin corespondenţii intraductibili din limbi străine (latină, engleză).
Interpretantul imediat aşa cum este dat la începutul procesului semiozei conduce prin interpretantul dinamic la obiectul dinamic şi prin interpretantul final la noua semnificaţie a termenului la capătul procesului semiozei. Textul literar poate fi considerat un interpretant imediat de la care prin activitatea de lectură (interpretantul dinamic) se poate ajunge la interpretarea finală, practic nelimitată, asigurată de interpretantul final. In comparaţie cu Saussure care privilegiază aspectul structural, acronic al limbii ca sistem, constituit pe baza opoziţiilor sintagmatic/paradigmatic, sincronie/diacronie, limbă/vorbire, Peirce introduce presiunea contextului social materializat în norme, convenţii, “habit” (obicei).
Simplificînd inevitabil lucrurile (dar cum a remarcat pertinent Paul Valéry simplul este fals, dar complexul este inutilizabil), am putea spune că la Saussure domină perspectiva sintactică, poziţională a semnelor (metafora jocului de şah ca principiu explicativ pentru funcţionarea sistemului limbii nu este fortuită), iar la Peirce esenţial este aspectul explorator, euristic al devenirii infinite a semnelor - semioza nelimitată.
In fond cele două direcţii nu sunt incompatibile: semnul este baza semioticii sau practicii semnificante, aşa cum semioza este spaţiul formării/transformării semnelor (cf. şi U. Eco, 1984). Accentul saussurian este paradigmatic şi spaţial, cel peircian este sintagmatic, dinamic, temporal, ceea ce nu exclude însă existenţa categoriei polare: contextualizarea prin conceptul saussurian de vorbire şi sistematica repertoriului de semne în numeroasele clasificări peirciene.