Semiotica

Intreaga teorie modernă a semnelor a dezvoltat şi sistematizat intuiţiile, anticipările şi clasificările lui C.S. Peirce care a fost considerat pe bună dreptate drept părintele semioticii.
Pornind de la componentele semnului (representamen, interpretant, obiect) Peirce a stabilit trei trihotomii ale semnului, bazate pe criteriul calităţii (caracterizarea semnului în sine), al reprezentării (raportul semn-obiect) şi al relaţiei (raportul semn-interpretant). Ni se pare semnificativ de menţionat faptul că trihotomia desemnează o diviziune în trei termeni ordinali, în care al treilea îl implică pe al doilea şi acesta la rîndul său pe primul.
In conformitate cu primul criteriu (al calităţii) Peirce va distinge: qualisemnul sau “calitatea care este semn” (actualizată de tonul vocii, culoarea sau textura unei haine).
sinsemnul (token) sau “lucrul sau evenimentul dotat cu existenţă reală”; el reprezintă replica sau ocurenţa concretă a legii semnului (type) abstract, de plidă cuvintele şi frazele imprimate pe această pagină ce reprezintă actualizarea genului discursiv: text ştiinţific semiotic; sinsemnul ca fenomen secund implică cel puţin un qualisemn;
legisemnul (type) sau modelul abstract al sinsemnului, “o lege care este semn”.
Tipul nu poate fi cunoscut decît prin intermediul ocurenţelor (token) dar fiecare replică poate fi investită cu sens doar pentru că există o lege care o face să semnifice (cf. şi U. Eco, 1988: 74).
Cea de-a doua trihotomie indubitabil cea mai cunoscută priveşte relaţia semn/obiect sau mai precis relaţia prin care semnul îşi reprezintă obiectul:
- semnul iconic trimite la obiectul său în virtutea unei analogii, a faptului că proprietăţile sale corespund într-un anume fel proprietăţilor obiectului. Cum va afirma Morris mai tîrziu (1946: 362) un semn este iconic în măsura în care posedă proprietăţile denotatului său; astfel că o fotografie, o fotocopie, o diagramă, un tablou dar şi un graf, o formulă logică sunt semne iconice;
- indicele întreţine o relaţie fizică (de contiguitate) cu obiectul. Este cazul giruetei care indică direcţia vîntului, al fumului ce relevă existenţa focului, al febrei - indice al bolii. Tot ceea ce atrage atenţia este un indice: un strigăt, un claxon etc. Peirce consideră că un indice s-ar traduce prin injoncţiunea: “Priveşte acolo!” (rolul degetului întins în ostensiunea directă, al săgeţii ca indicator de orientare spaţială). Un indice autentic nu are drept obiect decît un existent, aparţinînd categoriei secundităţii, singura susceptibilă să intre într-o relaţie factuală directă. Ca secunditate, indicele implică totdeauna un semn iconic, aspect contraintuitiv şi ermetic al semioticii peirciene. Astfel pata de sînge (emblemă a unei crime atroce comise în preajma unei biserici) configurează imaginea lui Crist consacrată de tradiţia imagologică. In plan lingvistic intră în categoria semnelor indiciale pronumele demonstrative, pronumele personale, adverbele aici/acolo, numele proprii;
- semnul simbolic nu se leagă de obiectul său nici printr-o relaţie fizică, nici printr-o relaţie de similaritate; raportul cu obiectul este stabilit printr-o convenţie a comunităţii care utilizează semnul respectiv (un cuvînt, o frază, un simbol logic, un simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract social). Simbolul este deci semnul care îşi reprezintă obiectul în conformitate cu o lege generală şi efectivă. “El este corelat obiectului său în virtutea unei idei a spiritului care îl utilizează, idee în absenţa căreia raportul nici nu ar exista” (C.P. 2.298). Conştient de faptul că noţiunea de simbol are numeroase semnificaţii şi că adăugarea unui sens nou nu ar face decît să complice lucrurile, Peirce estimează că “semnificaţia de semn convenţional sau dependent de un obicei (înnăscut sau dobîndit) nu este nicidecum o semnificaţie nouă, ci pur şi simplu întoarcerea la semnificaţia originală” (C.P. 2.297).
Din punctul de vedere al naturii interpretantului Peirce distinge:
- rhema - semnul unei posibilităţi calitative;
- dicisemnul - semnul unei existenţe actuale, hic et nunc;
- argumentul - teza care dovedeşte adevărul, spre deosebire de dicisemn care afirma doar existenţa obiectului.

Qualisemnul desemnează deci calitatea pură abstrasă din lumea fenomenală.
Sinsemnul postulează existentul individual. Prin intermediul său pot fi figurate însă şi entităţi ficţionale (licorne, centauri, marţieni, personaje romaneşti).
Sinsemnul indicial rematic nu face decît să indice o prezenţă (plînsul sau strigătul disperat al cuiva, o nenorocire, doliul, un deces în familia celui care îl arborează) iar pronumele demonstrative, persoanele care îl folosesc în context.
Sinsemnul dicent ţine locul unui referent care îl afectează direct (girueta mişcată de vînt, urma paşilor imprimată pe sol etc.).
Legisemnul iconic atribuie unei calităţi caracterul de generalitate (de la o figură geometrică, cercul caracterizat prin “circularitate” la un model sau arhetip: Père Goriot, “icon” al părintelui devotat).
Legisemnul indicial rematic indică posibilitatea de a fi realmente afectat de obiect, exemplul canonic fiind pronumele demonstrativ, aşa cum se va incorpora în fiecare replică particulară.
Legisemnul individual dicent este un semn convenţional (legisemn) cu o actualizare specifică (o sirenă de pompieri indică în momentul concretizării sale existenţa unui incendiu dar în acelaşi timp şoferilor un anumit comportament).
Simbolul rematic este în principiu substantivul decontentualizat.
Simbolul dicent ca şi simbolul rematic este corelat obiectului său printr-o asociaţie de idei foarte generală; dar spre deosebire de sistemul rematic prezintă un existent hic et nunc, sub un anumit aspect.
Argumentul este un semn complex, un hipersemn general despre un fenomen general (teoriile ştiinţifice).