Semiotica

Disciplină paradoxală, disciplină vampir în pertinenta formulare a lui Umberto Eco, ce încorporează totul sub pălăria integrativă a semnului şi sistemelor de semne (de la circ la bucătărie, de la publicitate la teoria narativităţii, de la studiul plantelor la cel al muzicii), semiotica ocupă un spaţiu al răspântiilor în care interferează antropologia, sociologia, psihologia socială, filosofia, lingvistica şi disciplinelor comunicării. Perspectiva aleasă în parcurgerea câtorva continente semiotice, precum naraţiunea, publicitatea, mass-media, arhitectura va fi pragmatică în dublu sens: etimologic (pragma gr = acţiune) de corelare a semnificaţiei cu acţiunea agenţilor şi intercultural (de la pragmatismul lui John Dewey, Charles Sanders Peirce la izotopia americanizării: de presiune a eficienţei, a efectului asupra resorturilor acţiunii).
Introducerea noastră va cuprinde două axe: semiotica generală (capitolele introductive: “Semiotica în contemporaneitate”; “Structuralism şi semiotică”, “Ferdinand de Saussure şi modelul diadic al semnului”, “Charles Sanders Peirce şi modelul triadic al semnului”) şi semiotici regionale (semiotica naraţiunii, semiotica publicităţii, semiotica spaţiului, gestualitatea, proxemica, semiotica mass-media, semiotica glumei). Chiar dacă primele capitole dedicate epistemei contemporane şi poziţionării semioticii în câmpul cunoaşterii actuale pot părea pe alocuri rebarbative, ele vor fi compensate şi completate de semiotici regionale (naraţiunea şi narativitatea în sens larg subîntind majoritatea practicilor noastre cotidiene: de la istorie la didactică şi de la medicină la comunicare politică).
În vederea accesibilizării lecturii am optat pentru o perspectivă interactivă: piste de cercetări ulterioare, aplicaţii punctuale, discuţii comparative, observaţii interculturale, bibliografii tematice (pe capitole). Parafrazând motto-ul parabolă al celebrului eseu asupra antiumanismului contemporan (La pensée ’68 de Luc Ferry şi Alain Renaut) în care este prezentată istoria a trei savanţi însărcinaţi cu studiul cămilei (un francez care, după o scurtă vizită la Jardin des Plantes şi conversaţii cu paznicul, scrie un articol spiritual pentru un jurnal parizian; un englez care trăieşte câţiva ani în deşert şi scrie un tom doct, dar plicticos despre viaţa cămilei şi un german care se închide în camera sa şi scrie o lucrare în mai multe volume intitulată “Ideea de cămilă extrasă din concepţia eului”), vom încerca, pe cât posibil, să accesibilizăm modelele generale rebarbative, să ignorăm tentaţiile speculative şi, dimpotrivă, să evidenţiem exemple paradigmatice ale unei logici a concretului, a dialogului (cu paznicul, cu ceilalţi savanţi, dar şi cu cămila ca ipostaze ale comunicării cu lumea şi ale comunicării cu natura).
Pledoarie pentru o cultură a semnului şi a comunicării, periplul nostru semiotic participă la ameliorarea competenţei semiotice prin intermediul unui nou raport identitate/alteritate: plăcerea narării, a gestului elocvent, a obiectului semnificativ. “Scopul dorinţei nu este plăcerea, ci relaţia”, afirma Fairbirn, citându-l pe Freud. Tara hedonismului nu este imoralitatea, ci falsitatea lui. “Cărămizile din care este clădită existenţa umană sunt raporturile cu celălalt” (T. Todorov, 1996: 168). În acest sens, parcursul lui Todorov însuşi, plecat în anii ’60 de la poetică şi semiotică literară pentru a ajunge după ’80 la etică şi morală, ni se pare emblematic nu doar pentru recuperarea unui semiotician “pur şi dur”, ci mai ales pentru izotopia umanist-critică a textului social actual pentru care fiinţa umană este funciar socială. “Omul nu devine om decât printre oameni”, afirma Fichte şi, adăgăm noi, citind, citând, învăţând semnele-prezenţe ale celuilalt.