Semiotica

Abordare generică	Abordare morfologică	Naratologia Retorica	Pragmatica	Psihanaliza
Bédier	Propp Todorov Bremond	Genette, Barthes	Dundes, Ben Amos, Hendricks	Fromm, Rank, Roheim
Fiecare stare a basmului este un text	Modelarea basmului este posibilă	Imanenţa semnificaţiei textului	Actele lingvistice trebuie reinserate în contextul performanţei	Textul este transparent
Stilistică şi literară, se sprijină filologie	Descriptivă şi schematică, se bazează pe lingvistică	Descriptivă şi critică, se bazează pe lingvistică	Globalizantă, se sprijină pe filosofia analitică a limbajului (Austin, Searle)	Hermeneutică, se bazează pe cercetările lui Freud)
Definirea tipului de basm scris	Desprinderea regulilor de funcţionare	Descrierea textului ca obiect estetic	Enunţarea legilor de constituire a “textului”	Explicarea conflictelor umane
Textul ca reprezentant al unui gen	Sintaxa textului (gramatica narativă)	Sintagmatica textului (gramatica discursivă)	Textul şi contextul	Genotextul fantasmatic
Motivul (unitate sintactică)	Funcţia	Figura	Actul de limbaj	Simbolul
Cui te conformezi?	Care este necesitatea desfăşurării tale?	Cum funcţionezi?	Ce fel de text eşti?	Ce ne revelezi despre inconştient?

Dimensiunea pragmatică va modula contextul sub toate formele sale: context referenţial actual şi lumi posibile; context situaţional (“didactic” - de modelare a unui comportament; de divertisment - de dezlegare a unei enigme etc.); context acţional (al actelor de limbaj ale discursului/vs/intenţiile , credinţele, dorinţele, aşteptările interlocutorilor).
Este indispensabil deci să se depăşească perspectiva gramaticală a naratologiei formale insistînd pe raporturile de forţă simbolice, pe relaţia autoritate – credibilitate inerentă actului narării; “Vizînd scopuri practice, legate de o situaţie: stabilirea unei relaţii, indicarea unui obiect sau exercitarea unei influenţe, povestirea utilizează o retorică practică destinată învingerii eventualelor rezistenţe, trezirii şi menţinerii atenţiei, captării bunăvoinţei şi dezarmării ostilităţii” (P. Bourdieu apud J.M. Adam, 1994: 9).
Seherazada care povesteşte pentru a nu muri, mama care îşi linişteşte copilul la căderea serii prin miracolul basmului,profesorul de istorie care condensează o epocă prin evocarea unei biografii emblematice, iată doar cîteva din contextele paradigmatice ale utilizării naraţiunii, obiect al retoricii clasice şi al pragmaticii textuale actuale.
Naraţiunea ca prezentare a unei acţiuni, cu finalitate persuasivă (cf. Aristotel, Quintilian, Marmontel inter alii) actualizează de fapt cele trei funcţii ale retoricii: docere, delectare, movere. Vocaţia informativ-explicativă este caracteristica seriei “metafizice” a basmelor, miturilor, legendelor care se întreabă şi răspund de ce existăm, dar şi a biografiilor, autobiografiilor, discursurilor epidictice ale lui “cum să trăim” prin care narativitatea slujeşte ca “propedeutică a eticii” (P.Ricoeur, 1990: 139).
Componenta delectare explorează posibilitatea evadării prin naraţiune (de la situaţia tradiţională a punerii între paranteze a lumii ca în Decameronul lui Boccacio, la soap opera contemporană, “duelurile verbale” ale adolescenţilor care se întrec în a produce surprize în relatările lor etc.).
Finalitatea argumentativă prin apelul la pasiuni-movere- operează prin povestiri exemplare: exemple (reale) sau ficţionale (parabole, fabule) destinate să stabilească sau să consolideze codurile sociale şi morale ale comunităţii, să orienteze gîndirea şi acţiunea: “De la naraţiunea politică la cea comercială, povestirea ne face să credem şi ne determină să acţionăm: ea laudă ceva şi desconsideră altceva, clasează... Narativitatea creează istoria” (Michel de Certeau, apud J.M.Adam & F.Revaz, 1996:91)
Povestirile literare şi “istoriile” de viaţă (“récits de vie”, “life story”) nu se exclud, ci dimpotrivă se completează, în ciuda sau graţie contrastului lor. “Această dialectică ne aminteşte că povestirea face parte din viaţă înainte de a se exila din viaţă în literatură; că se întoarce la viaţă pe căile multiple ale asimilării şi cu preţul unor tensiuni inexpugnabile” (P. Ricoeur, 1990: 193).