Semiotica

Marcă fundamentală a fiinţei umane, “casă a fiinţei”, în strălucita formulă a lui Heidegger din “Scrisoarea despre umanism”, limba naturală reprezintă o condiţie sine qua non a oricărei relaţii cu sinele, cu semenii, cu lumea.
Încercând să sintetizăm prezenţa limbajului în epistema contemporană, putem evidenţia două moduri (în sensul etimologic al lui “modus”): pe de o parte, prezenţa limbii naturale ca posibilitate de transcodaj universal chiar în ştiinţele cele mai abstracte (a se vedea rolul metaforei în ştiinţă: de la “găurile negre” la teoria “supercorzilor” etc.), iar pe de altă parte, modelarea a numeroase fenomene din câmpul ştiinţei cu ajutorul modelului lingvistic (infra structuralismul şi semiotica).
Faţă de alternativa lui Marx, “Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea, important este însă a o schimba”, opţiunea pragmatică actuală înseamnă tocmai accentuarea travaliului interpretativ (al semnelor lumii) în vederea schimbării.
Parafrazându-l pe Malraux, se poate susţine: condiţia umană este interpretativă sau nu există.