Semiotica

Filosofia contemporană (Ricoeur, Mc Intyre) defineşte omul ca “animal a récits”, a cărui unică certitudine constă în a fi narat (“Notre seule certitude c’est d’être narré” - Paul Ricoeur).
Naraţiunea a existat în orice societate; ca şi metafora, pare să fie peste tot. Uneori activă şi evidentă, alteori fragmentară şi ascunsă, ea subîntinde nu doar ficţiunea literară sau conversaţia, ci şi proiectele cotidiene, planul unei întreprinderi, intriga cinematografică. Producerea de naraţiuni este strategia care ne permite să facem lumea inteligibilă, fiind un model esenţial de organizare a datelor.
Întrebat fiind de o mamă care dorea să-şi îndrepte fiul către cariera ştinţifică ce gen de texte ar trebui abordate, Einstein ar fi răspuns: basme. Simplă butadă, dar şi afirmarea valorii euristice, de catalizator al imaginaţiei pe care o poate asuma această formă de naraţiune.
Prezenţa unei “istorii” (“story”, “histoire”), unui curs de evenimente într-o anumită ordine secvenţială, altfel spus implicînd o schimbare de la o stare anterioară la o stare ulterioară apare drept una dintre principalele carcateristici ale naraţiunii omniprezente (în cotidian, în teatru sau film, în benzile desenate sau genurile mediatice)
“Eu cred că pentru a povesti trebuie în primul rînd să construieşti o lume, cît mai mobilată posibil, pînă în cele mai mici detalii. Dacă aş construi un fluviu şi pe malul stîng aş instala un pescar, atribuindu-i un caracter irascibil şi un cazier judiciar, aş putea să încep să scriu, traducînd în cuvinte ceea ce nu se poate să nu se întîmple” (U. Eco, 1985: 27) ca în proverbul indian “aşează-te pe malul unui fluviu şi aşteaptă, cadavrul duşmanului tău nu va întîrzia să apară”.
Intriga este deci generată pornind de la lumea posibilă a naraţiunii (actori şi evenimente): “Rem tene, verba sequentur”, invers decît în poezie “Verba tene, res sequentur” - (U. Eco 1985: 28). Personajele sunt într-un fel constrînse să acţioneze după legile lumii în care trăiesc (sceleratul balzacian Vautrin, martirul hugolian Jean Valjean sau asasinul orb Jorge din romanul lui Eco “Numele trandafirului”), iar naratorul devine “prizonier al premiselor sale”, după cum lectorul devine “prada” textului, obiect al unei experienţe de transformare induse de text, dincolo de dihotomia discutabilă opere de consum/opere de provocare sau narativitate de masă/narativitate de elită.
Revalorizarea modernă a povestirii începe cu romantismul prin cercetarea basmelor populare, care permit întoarcerea la surse, la Ur-forme (“basmul fantastic, dublet facil al mitului şi ritualului iniţiatic reia şi prelungeşte iniţierea la nivelul imaginarului” - M. Eliade, 1956: 887) şi continuă cu dezvoltarea romanului ca formă literară totalizantă (M. Bakhtine, G. Lukacs, René Girard), culminînd cu analiza structurală a povestirii.
Achiziţiile naratologiei structurale a anilor ‘70 au fost reluate de psihologia americană preocupată de mecanismele memoriei şi stocării informaţiei (psihologia cognitivă a confirmat de altfel ipotezele unui Propp şi Greimas privind existenţa constantelor narative).
Disciplinele care au contribuit la valorizarea actuală a naraţiunii nu s-au interesat de acelaşi tip de povestire: psihologia cognitivă privilegiază naraţiunea cotidiană, antropologia şi structuralismul - basmul şi mitul, sociologia literară - romanul, iar psihiatria povestirea autobiografică.
Identificarea patternurilor narative universale pare să ne vorbească nu doar despre literatură, ci şi despre cunoaştere şi trăsăturile universale ale culturii.
Emblematică pentru istoria individului (conceperea de către Ricoeur a identităţii personale ca identitate narativă) şi istoria umanităţii, povestirea prin “imensa sa capacitate mitică dă experienţelor individuale un sens general care le depăşeşte” (cf. şi A. Kibedi-Varga, 1989: 72). Pentru a afirma că o suită de propoziţii constituie o naraţiune coerentă, trebuie să apară recurenţa personajului constant (actorul esenţial, eroul, personajul principal) şi raportarea logică între predicatul iniţial şi cel final.
Dimensiunea crono-logică a povestirii presupune înlănţuirea a cinci tipuri de secvenţe narative sau macro-propoziţii:

Orientare (sau Introducere) + Complicare (eveniment sau acţiune neaşteptată) + Acţiune + Rezolvare (sau nou element modificator) + Morală (stare finală) sau într-o logică a echilibrului/dezechilibrului (Labov-Waletzky):
P1 - echilibru iniţial;
P2 - forţă perturbatoare;
P3 - stare de dezechilibru sau acţiune transformatoare;
P4 - forţa echilibrantă;
P5 - echilibru final (non echilibru).
“Aceste cinci momente narative nucleare determină ceea ce s-a numit ipoteza superstructurală a gramaticii povestirii”(M.Tuţescu, 1998: 331). O simplă succesiune de acţiuni nu generează o entitate coerentă: înlănţuirea cronologică trebuie să fie dublată şi de o concatenare cauzală (Povestirea ca reprezentare a unei acţiuni este în termenii lui Aristotel” reprezentarea unie acţiuni unice, formînd un tot”).
Povestirea canonică (în formele cele mai rigide, cum ar fi basmul) implică trecerea de la o stare iniţială prin intermediul unui “faire” transformator (proba sau triada probelor eroului) la o nouă stare de echilibru: “Povestirea încheiată se poate citi ca transformare a unei stări date în contrariul său. Previzibilitatea acestui parcurs binar defineşte coerenţa particulară a povestirii şi îi marchează închiderea” (A.Hénault,1983:27).