Semiotica

La întrebarea “Ce este structuralismul?”, Roland Barthes, promotor entuziast şi proteic, pendulând între rigoarea ştiinţei limbajului şi plăcerea (erotică) a textului (Le plaisir du texte, 1973) răspunde evaziv: “Nu este o şcoală, nici măcar o mişcare (sau nu încă), fiindcă majoritatea autorilor ataşaţi acestui cuvânt nu par legaţi între ei printr-o solidaritate de doctrină sau de luptă. Structuralismul este doar un lexic” (R. Barthes, 1964: 213). Pentru Jean Piaget, structuralismul reprezintă “un ideal de inteligibilitate căutat şi atins de toţi cercetătorii structuralişti” (J. Piaget, 1970: 5)
Totuşi, ca şi Michel Foucault mai târziu, Barthes consideră structuralismul o atitudine a spiritului modern iconoclast “o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii mentale… Scopul oricărei activităţi structuraliste este de a reconstitui obiectul astfel încât să manifeste în această reconstituire regulile de funcţionare. Structura este deci de fapt un simulacru al obiectului, dar un simulacru dirijat, interesat, fiindcă obiectul imitat relevă ceva care rămânea invizibil sau, dacă preferaţi, ininteligibil în obiectul natural. Omul structural ia realul, îl descompune, apoi îl recompune” (R. Barthes, 1964: 214).
Ca orice curent de gândire, structuralismul comportă o latură teoretică şi una metodologică; de la bun început latura metodologică (analiza structurală sau “activitatea structuralistă”) a fost considerată un imens câştig gnoseologic (Lévi-Strauss compara însemnătatea fonologiei pentru ştiinţele omului cu rolul revoluţionar al fizicii nucleare), în timp ce latura teoretică a fost controversată: “Structuralismul este o metodă, nu o doctrină, iar în măsura în care devine doctrinal conduce la o multitudine de doctrine.” (J. Piaget, 1970: 123)
Dacă despre existenţialism s-a afirmat “atâtea existenţialisme câţi existenţialişti”, acelaşi lucru se poate spune (fără teama de a greşi) şi despre structuralism atât în ceea ce priveşte disocierea teorie-metodă cât şi variatele domenii abordate (filosofie şi antropologie, lingvistică şi pshihanaliză). Deşi majoritatea poziţiilor au fost în favoarea structuralismului metodologic (infra i), nu lipseşte nici orientarea “filosofică” (infra ii):
i) “Dacă istoria structuralismului este deja lungă, concluzia pe care o tragem de aici nu este că ar fi vorba de o doctrină sau de o filosofie, întrucât am fi foarte repede dezamăgiţi, ci în mod esenţial de o metodă, cu tot ceea ce implică termenul: tehnicitate, obligaţii, onestitate intelectuală şi progres în aproximările succesive” (J. Piaget, 1968: 159)
“Structuralismul este esenţialmente o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii mentale” (R. Barthes, 1964: 214).

ii) “Structuralismul este un ansamblu original de reflecţii teoretice asupra culturalului şi socialului” (Dan Sperber, 1968: 195). Dacă în sens restrâns structuralismul se referă la acea etapă din istoria lingvisticii care precede gramatica generativ-transformaţională inaugurată de Noam Chomsky (Synctactic structures, 1957), în sens larg el priveşte toate teoriile care examinează sistemul limbii în imanenţa sa şi în genere toate cercetările sistematice subordonate “pertinenţei semantice şi inspirate de modelul lingvistic” (R. Barthes, 1964: 213).