Semiotica

Fără gesturi, lumea ar fi statică, palidă. E.T. Hall afirmă că 60% din comunicările noastre sunt non verbale; deci gesturile sunt inextricabil legate de viaţa noastră publică şi privată, profesională şi familială.
Înnăscute sau dobândite, voluntare sau involuntare, codificate sau personalizate (de la ticurile gestuale la emblemele caracterizante), gesturile însoţesc, explică, condensează sau comentează comunicarea interpersonală. Experţii în comunicare au identificat 700.000 de semnale fizice, Birdwhistell estimează că doar mimica feţei modulează 250.000 de expresii, iar mâna generează 5000 de gesturi verbalizabile. "Indivizii şi grupurile lansează depeşe indispensabile prin gest, pantomimă, expresie corporală." (Frank Tripelt apud Roger Axtell 1993: 13).
Numeroase discipline au concurat la legitimarea gestualităţii: antropologia (de la textul fondator al lui Marcel Mauss, referitor la "tehnicile corpului", până la cercetările lui Leroi-Gourhan asupra diacroniei kinezicii sau cele ale lui Marcel J¬ousse, privind antropologia gestului), psihanaliza şi fenomenologia (Freud, Merleau-Ponty), prin evidenţierea statutului corporalităţii în instituirea şi distribuirea semnificaţiei, ştiinţele comunicării şi mediologia, prin evidenţierea spectacularului, a look-ului, a star-system-ului, altfel spus, prin sincretizarea codurilor mobilizate.
Gestul este o practică socială (chiar într-o conversaţie fără vizibilitate, cum ar fi cea telefonică, gesturile sunt prezente), o moştenire culturală, un "fenomen social total" (în sensul lui Marcel Mauss), revelator al identităţii individului şi a comunităţii.
Gesturile sunt la fel de elocvente ca frazele şi discursurile, iar "erorile" gestuale au consecinţe interpersonale sau instituţionale la fel de grave ca erorile lingvistice, pentru că gestualitatea configurează identitatea individului, optimizând sau distorsionând comunicarea. Din acest motiv, comunicatorul (emiţătorul de mesaje verbale şi non verbale) va trebui să se autoanalizeze, să se obiectivizeze, altfel spus, să se transforme în destinatar al propriului mesaj, anticipându-i efectele şi feed-back-ul. Studiul gestualităţii nu trebuie să se reducă la descrierea empirică a gesturilor (abordare etnografică utilă contactului între reprezentanţii unor culturi diferite), ci necesită o completare funcţională pragmatică, centrată pe strategiile comunicative gestuale şi în primul rând pe posibilităţile modulării complementarităţii gestualitate/limbaj.
Gestualitatea (componentă inter alia a capitalului simbolic) exprimă o apartenenţă socială, o identitate de grup, actualizată prin comportamente permise (norme, coduri, etichetă) şi comportamente interzise (tabuuri - gesturi obscene, gesturi dispreţuitoare ce transgresează principiul universal al cooperării şi politeţii).
Toate culturile posedă un sistem important de comunicare gestuală (Baylon & Mignot, 1991: 144). Când un american vrea să exprime ideea că o situaţie, persoană este O.K. va desena un cerc compus din degetul mare şi arătător; acelaşi gest în Japonia desemnează banii (modezile sunt şi ele rotunde), iar în Franţa "zero" sau "lipsa de valoare". În Malta acelaşi gest semnalează homosexualitatea, iar în Grecia şi în Sardinia reprezintă un comentariu obscen sau o insultă.
În afara apartenenţei naţionale, gesturile indică statutul social (gesticulaţia unui intelectual de stânga va fi sensibil diferită de a unui ţăran) şi profilul individului (gesturile ample îi definesc pe deţinătorii autorităţii, gesturile reduse pe cei timizi, nesiguri etc.).
Revelator psiho-socio-cultural, gestul marchează "articularea dintre individ şi grupurile de aparteneţă şi referinţă, personalul în colectiv şi socialul în individual" (G. Calbris & L. Porcher, 1989: 36).
În celebra distincţie între culturi policrone (de contact şi simultaneizare a activităţilor - negustorul din souk-ul egiptean care negociază cu clientul, "educă" tânăra generaţie, discută cu vecinii şi eventual aranjează marfa) şi culturi monocrone (unidirecţionate - spre îndeplinirea unei unice sarcini bine definite într-un spaţiu determinat şi într-un timp preprogramat, cum ar fi cultura nord-americană sau cea vest-europeană), E.T. Hall evidenţiază o dominantă sintetică globală a utilizării spaţiului şi timpului în primul caz (asociată unei senzorialităţi mai bogate şi gesticulaţii mai complexe) şi o dominantă analitică discontinuă în cel de-al doilea caz (asociată şi unei retractilităţi gestuale şi proxemice).
Kinezica (gr. kinesis = mişcare) este ştiinţa comunicării prin gest (lat. gestus = atitudine, mişcare a corpului) şi expresie facială.
Studiu al comunicării prin mişcările corpului reprezentate în genere de expresiile feţei, gesturi şi posturi, kinezica a fost iniţiată de antropologul american Ray Birdwhistell în 1952; pe parcursul cercetărilor sale de teren asupra indienilor Kutenai, Birdwhistell a remarcat că mişcările lor erau diferite când utilizau limbi diferite (engleza sau kutenai).
Corelând acestă primă observaţie cu sugestiile lui Edward Sapir şi Francz Boas, el a propus crearea unui nou câmp de studiu intitulat kinezica. Studiile sale au atribuit comunicării gestuale următoarele caracteristici:
• stricta codificare (sau caracterul non aleator);
• dependenţa de o comunitate socio-culturală (fiecare cultură are propriile sale norme de interacţiuni), norme interiorizate prin socializare;
• integrarea într-un sistem plurinivelar (implicând utilizarea spaţiului şi a timpului, precum şi "parakinezica" sau prozodia gesturilor: intensitate, durată, amplitudine, flux);
• contextualizarea (semnificaţia nu decurge din gest în sine, ci din situaţia în sens larg cf. supra exemplul O.K.).

Studiul gestualităţii comportă mai multe dimensiuni:
• studiul formelor şi funcţiilor comunicării individuale;
• interacţiunea gestuală între doi sau mai mulţi indivizi;
• natura relaţiei dintre limbajul verbal şi cel gestual.