Semiotica

Proxemica distinge spaţiile cu organizare fixă (exemplul paradigmatic - casa), spaţiile cu organizare semi-fixă (băncile, scaunele din săli de aşteptare, restaurante etc.) şi spaţiile informale (ale distanţelor personale).
Casa, ca primă instanţă de experimentare a spaţiului, este de dată relativ recentă (în configuraţia actuală, cu camere separate, identificate lingvistic ca bedroom, dining room etc., datează din secolul al XVIII-lea). O opoziţie pertinentă împrumutată din fizică centripet/vs/centrifug va subîntinde multiple diferenţieri arhitecturale şi culturale: Hall va opune oraşele stelare, radiale (Parisul inter alia), sociopete prin excelenţă, oraşelor sociofuge, gen tablă de şah (New York-ul, de pildă) sau va defini spaţiile deschise cooperării, conversaţiei drept sociopete (bistroul parizian), iar sălile de aşteptare din spitale drept sociofuge. Pe acceaşi izotopie a convivialităţii, a tendinţei sociopete, se situează, de altfel, şi tentativa recentă de cumulare a funcţiilor din casa modernă care reuneşte în living activităţi ţinând de gastronomie, repaos, amuzament etc. (pentru a împiedica dispersia familiei moderne foarte ocupate sau ghettoizarea mamei la bucătărie).
Morala lecţiei despre inserţia umanului în spaţiu şi facilitarea sau ecranarea comunicării interpersonale datorită structurilor spaţiale este cea a interdependenţei spaţiu fix/comportament uman/pattern cultural (cf. şi Churchill, apud E.T. Hall: "Dăm formă construcţiilor noastre, dar şi ele ne formează").
Departe de a fi o categorie universală, organizarea fixă a casei europene se transformă în spaţiu variabil în cultura japoneză (simpla manevrare de panouri mobile schimbă destinaţia încăperii). Aceeaşi manevrare spaţială poate fi remarcată şi în cazul spaţiilor cu organizare semi-fxă, un spital, de exemplu, spaţiu precumpănitor sociofug, la care scaunele aşezate în cerc la o vizită sunt repede realiniate milităreşte.
Observaţiile cele mai pertinente sunt legate însă de spaţiul dinamic al distanţelor interpersonale.
Pentru a decupa substanţa conţinutului proxemic, cercetătorii (E.T. Hall, The Silent Language, 1959 şi The Hidden Dimension, 1966 şi G.L. Trager, Paralanguage. A First Approximation, 1958 şi Trager & Hall, Culture an Communication. A Model and an Analysis, 1954) au luat în considerare următorii parametrii: postura, intensitatea vocală (de la şoaptă la strigăt), codul (vizual, olfactiv, tactil, termal), factorii kinestezici şi opoziţa sociofug/sociopet, pe care i-au analizat la un eşantion martor (nord-american). În mod evident, distanţele proxemice vor apărea dependente de modelul cultural (un arab pretinde un contact mai direct, incluzând factori olfactivi şi un ton ceva mai ridicat decât al unui european; codul american exclude olfactivul în relaţiile oficiale, cel chinez nu admite contactul ochi-în-ochi).
Spaţiul ca teritoriu şi-a făcut apariţia în socio-biologie de multă vreme (această noţiune este comună multor grupe de nevertebrate şi celor mai importante vertebrate); este vorba despre spaţiul limitat printr-o serie de semnale: cântece, strigăte, mirosuri, manifestări vizuale etc.
Păsările, mamiferele nu numai că au anumite teritorii pe care le ocupă şi le apără, dar păstrează şi anumite distanţe între ele: distanţa individuală sau personală (Hediger, 1941) ca spaţiu în interiorul căruia animalul nu tolerează prezenţa altui animal; distanţa de fugă şi distanţa de atac, între care apare ca zonă intermediară distanţa critică; în cadrul grupului există o ditanţa maximă de dispersie numită distanţa socială.
Praluând parţial aceste distincţii, E.T. Hall a stabilit o tetracotomie al cărui factor decisiv este relaţia interpersonală (de la proximitatea afectuoasă sau agresivă la distanţa respectuoasă sau glacială), fiecare distanţă având o fază apropiată şi una îndepărtată.

i) distanţa intimă este distanţa dragostei, a protecţiei, a mângâierii, a îmbrăţişării, a dansului, dar şi a agresiunii, a încleştării violente. Situată între 0-0,5 m, ea permite atingerea interlocutorului, pătrunderea în spaţiul său.
Dacă un individ intră în această zonă intimă fără ca interlocutorul să o dorească, reacţia este de respingere, ameninţare, retragere.
În acest tip de relaţie verbalizarea joacă un rol minor (cuvântul este redus la şoaptă sau tăcere în cazul îndrăgostiţilor), alte coduri fiind dominante: tactil, termal, olfactiv.
Distanţa intimă afişată în public este considerată nepotrivită de adulţii americani ai clasei de mijloc, dar practicată de mulţi tineri (care merg îmbrăţişaţi pe stradă etc.)

ii) distanţa personală este distanţa salutului, a strângerii de mână, a conversaţiei amicale. Spaţiul dintre interlocutori este de 1-1,20 m (fiecare întinde braţul către celălalt pentru a-i strânge mâna).
La această distanţă se disting detaliile pielii, ale părului, petele pe piele sau pe haine; vocea este moderată, subiectele abordate sunt de interes personal (E.T. Hall, 1965: 117), iar persoana este înconjurată de un fel de halo (olfactiv pentru cei care folosesc o colonie puternică).

iii) distanţa socială utilizată de cei care lucrează împreună, participă la o întrunire. Distanţă de câţiva metri (1,20-3,50 m), ea are rolul de a insulariza individul: biroul în cabinetul directorial are rolul de a ţine vizitatorul la distanţă (în faza îndepărtată la această distanţă căldura sau parfumul corpului nu se mai simt). Distanţa aceasta cultural condiţionată şi arbitrară poate fi manevrată conform intenţiilor de comunicare (directorul băncii îşi va trage fotoliul mai aproape de cel al clientului pe care vrea să îl câştige sau, dimpotrivă, îl va îndepărta în cazul adoptării unei posturi glaciale, autoritare).

iv) distanţa publică - până la şi dincolo de 10 metri. Este distanţa spectacolului, a conferinţei, a discursului politic. Comunicarea facială este neutralizată, gesturile se amplifică, vocea trebuie şi ea supradimensionată.