Semiotica

Glumele lingvistice acţionează fie la nivelul de suprafaţă, manifest (jocuri de cuvinte, ambiguităţi sintactice - infra i, ii, iii), fie la nivelul infrastructurii pragmatice (în acest caz avem de-a face cu o tranziţie de fază, în sensul fizicienilor, de la semnificaţia convenţionalizată la cea literală - infra iv, v, vi).
Glumele extralingvistice pun în evidenţă stereotipii inferenţiale, mai precis eşecul unor operaţii cognitive: implicaţie (infra vii), deducţie (infra viii), argumentaţie (infra ix) sau subminează anumite stereotipii comportamentale (infra x, xi):

i) O fetiţă spune prietenei sale care sare coarda: “Lasă-mi şi mie puţin”. Profesoara care tocmai trece pe acolo o corectează: “Lasă-mă şi pe mine”; această glumă, axată pe o perturbare sintactică, antrenează, de fapt, şi codul gestual (în locul copilului ne imaginăm profesoara sărind coarda).

ii) Învăţătorul se adresează elevului: “Unde putem găsi elefanţi?” După o matură chibzuinţă, elevul răspunde: “Elefanţii sunt animale atât de mari, încât cu greu pot fi pierdute”.

iii) “Spuneţi-mi, vă rog, aţi atacat vreodată o sonată?”, “Nu, dar la mine în sat era una care ne-a atacat de mai multe ori.”

iv) Agentul de poliţie: “Dumneata nu ştii să citeşti? N-ai văzut indicatorul de limitare a vitezei?”
Şoferul contravenient: “Domnule agent, nu e cazul să strigaţi atât de tare când cereţi o informaţie”.
Această glumă neagă forţa ilocuţionară derivată (observaţie, mustrare), reţinând doar valoarea primitivă a interogaţiei: obţinerea informaţiei.

v) Un tânăr se adresează unei tinere: “Vă plac bomboanele?”
Tânăra răspunde: “Da, mulţumesc”.
Tânărul replică: “Eu vă mulţumesc, făceam o anchetă”.
Din nou întrebarea-invitaţie este redusă la valoarea primitivă de întrebare vizând obţinerea unei informaţii.

vi) Un copil capătă o bomboană pe care o savurează cu mare plăcere. Bunica îl îndeamnă să se conformeze “ritualului politeţii” prin injoncţiunea “Ce se spune?”
Copilul: “Mai vreau una”.
Acest răspuns este emblematic pentru psihologia fals naivă a copilului care neagă în diverse situaţii valoarea convenţională, derivată a actelor de limbaj (cf. infra vi′, vi″).

vi′) Un adult se adresează unui copil: “Nu te supăra, caut strada X”.
Copilul: “Nu mă supăr, căutaţi-o”.

vi″) O doamnă se adresează unei fetiţe care îşi suge degetul: “E bun, e bun?”
Fetiţa: “Vreţi să gustaţi şi dumneavoastră?”

vii) “Sărmana Ioana, toată lumea o acuză că îşi vopseşte părul negru, când părul era deja negru când l-a cumpărat”.

În acest caz apare o distorsiune a implicaţiei p q, în care negarea premisei nu face decât să accentueze concluzia iniţială disforică.

viii) “Ştiu că eşti asaltat de invitaţi. Te sfătuiesc să aplici următoarea tactică: dacă se sună la uşă apari îmbrăcat de plecare; în cazul unui musafir nedorit exclami: “Vai ce rău îmi pare, trebuie să plec, sunt aşteptat; în caz contrar afirmi: “Vai ce bine că am ajuns la timp, îmi părea tare rău dacă nu mă găseai acasă”.
Este vorba tot de distorsiunea implicaţiei (p q şi P ~ q).

ix) Chirurgul se adresează pacientului: “Nu vă mai mişcaţi atâta!”
Pacientul: “Sunt foarte nervos, domnule doctor, e prima mea operaţie”.
Chirurgul: “Şi a mea”.

x) Într-o cameră de hotel se joacă cărţi noaptea târziu. Un vecin exasperat bate în perete. Unul dintre jucători exclamă: “Ce idee să baţi cuie la ora 3 noaptea!”.

xi) În sala de aşteptare a unei gări un tânăr mestecă gumă. Bătrânica de lângă el îi spune: “Foarte amabil din partea dumitale că încerci să faci conversaţie, dar eu sunt surdă”.

Putem avansa ipoteza că în ambele cazuri (focalizare lingvistică şi non lingvistică) apare o mişcare în doi timpi şi anume: actul verbal sau neverbal convenţionalizat pentru o anumită situaţie, urmat de instituirea noii lecturi care este o întoarcere etimologică la actul literal (distincţia act literal/act derivat este pertinentă şi în situaţiile neverbale – cf. Morgan, 1978, supra x: actul derivat este rugămintea de a se face linişte, iar actul literal cel de a bate un cui în perete).