Semiotica

Chiar dacă în raport cu gesturile, expresiile feţei au un caracter cvasi-universal (cf. Eibl-Eibesfeldt), anumite semne faciale capătă investiri semantice diferite în culturi diferite. Astfel, surâsul exprimă la europeni mulţumirea sau ironia, dar în Japonia nervozitatea îi chiar furia, iar râsul însoţeşte la chinezi şi africani actele care ameninţă faţa interlocutorului (face threatening activities).
Experimentele "interculturale" de "traducere" a gesturilor au identificat frecvente cazuri în care acelaşi semnificat gestual are semnificanţi diametral opuşi în culturi diferite:
• marcarea respectului, a deferenţei se realizează prin acoprirea capului în lumea arabă şi ridicarea pălăriei în Occident;
• pentru a-şi manifesta plictiseala, un italian îşi va "mângâia" o barbă imaginară, în timp ce francezul se va rade;
• pentru a se autodesemna, japonezul îşi va atinge vârful nasului, iar europeanul pieptul.

Invers, acelaşi semnificant capătă în culturi diferite semnificaţii diferite:
• atingerea tâmplei cu degetul arătător semnifică în Franţa demenţa, dar în Olanda inteligenţa (în Olanda va trebui atins mijlocul frunţii pentru a semnala nebunia);
• cercul format din degetul mare şi arătător semnifică în America O.K., iar în Rusia beţia, în Japonia banii, iar în Brazilia o obscenitate (evident, există un rudiment de motivare legat de forma rotundă a banilor sau rostogolire în accepţiunea americană sau rusă, ceea ce confirmă dubla natură a semnului gestual: motivat şi convenţional).
Implicând un contact corporal (strângerea sau sărutarea mâinii, îmbrăţişarea, atingerile de tot felul), gesturile depind în egală măsură de proxemică (infra 9) şi postură. Determinată de ansamblul normelor, conduitelor, valorilor comunităţii, gesturile au permis discriminarea între:
• societăţi caracterizate de un contact puternic - high contact: Europa mediteraneană, America latină, societăţile arabe;
• societăţi caracterizate de un contact scăzut - low contact: Europa nordică, Extremul Orient.

Diferenţele în praxisul gestual se manifestă atât cantitativ (gesticulaţia italienilor este percepută ca excesivă şi ridicolă de alte grupuri), cât şi calitativ (alături de gesturi cu aceeaşi semnificaţie în diverse culturi care confirmă ipoteza gesturilor ca semne motivate, există şi o multitudine de gesturi convenţionale, specifice unei anumite culturi, cf. Kerbrat-Orecchioni, 1994: 20-21).