Semiotica

Limbajul curent reflectă acestă realitate prin expresii precum "a vorbi cu mâinile", "a se înţelege din ochi"; nordicii vor spune "vorbesc cu mâinile" apropo de meridionalii expansivi, extravertiţi. Remarca aceasta depăşeşte însă simpla constatare de exuberanţă, semnalând o constantă a comunicării umane (că aşa este, ne putem lesne da seama urmărind modul în care un prezentator de televiziune îşi mişcă mâinile - fapt evidenţiat uneori prin gros-planuri asupra mâinii ce ţine stiloul, figurează ideea etc.), sau rememorând anii şcolarităţii când asociam fiecărui profesor o poreclă şi un tic verbal sau gestul. De fapt orice mesaj "trece" datorită cuvintelor şi gesturilor care îl însoţesc şi uneori numai datorită gesturilor ("marile emoţii mute", minutul de reculegere în memoria dispăruţilor, comuniunea îndrăgostiţilor).
Descrierea gestualităţii în raport cu verbalul pune în primul rând problema "suporturilor" semiotice (chiar dacă toate părţile corpului par implicate, gradul de participare al acestora variază).
Anumite posturi corespund Gestalt-ului comunicării totale (cf. A. Scheflen): punctul corespunde punctului într-o conversaţie şi este marcat de o modificare a poziţiei capului şi a privirii locutorului (acelaşi vorbitor utilizează trei-cinci puncte pe care le reia în mod constant: ascultare, interpretare, naraţiune etc.); poziţia are în vedere modificarea a cel puţin jumătate din corp (ea durează mai multe minute şi corespunde exprimării unui punct de vedere); în sfârşit, prezentarea cumulează poziţiile participanţilor la interacţiune (ea poate dura şi câteva ore şi se termină printr-o schimbare a locului sau a spaţiului: a părăsi camera pentru a asuma un rol diferit într-un alt tip de interacţiune).
Din punctul de vedere al corelării gest - cuvânt, cercetătorii au decelat trei situaţii (H. Wespi, Die Geste als Ausdruck und ihre Beziehungen zur Rede):
• gesturi care însoţesc discursul (Redebegleitung);
• gesturi complementare vorbirii (Redeergänzung);
• gesturi substitutive (Redeersatz).

Gesturile de însoţire se pot situa pe aceeaşi linie cu discursul ("privirea pierdută a îndragostitului" ce-şi rosteşte declaraţia de dragoste) sau pe o izotopie contrară (discursul pios al lui Tartuffe însoţit de gesturi concupiscente).
Gesturile completive (care încheie un enunţ incomplet lingvistic) pot prelungi sau contrazice enunţul).
Gesturile substitutive nu sunt esenţiale în comunicarea contempoană (apariţia lor este legtă de situaţii speciale: distanţa prea mare între participanţi, necunoaşterea limbii, emoţie puternică).