Semiotica

Diferitele tentative de definire a umorului, ironiei, au evidenţiat contrastul aparenţă/realitate (Muecke, 1970) sau cel dintre sensul expus şi cel impus (Todorov, 1978), între head meaning ca sens fundamental al structurii şi chief meaning ca sens contextual (Empson). De fapt, gluma operează un joc subtil între funcţia frastică (normativă) şi cea discursivă terminală care asigură inserţia frazei într-un discurs şi a discursului în context.
Scriptul conform (ceea ce Flaubert numeşte les idées reçues), reflexele condiţionate, ca pilot automat al comportamentului nostru sunt opuse scriptului neaşteptat (absurd, infantil, incongruent etc.) care instaurează ca şi tropii o izotopie deconcertantă, o “aşteptare frustrată”. Surpriza, neprevăzutul sunt induse fie de un:

• disjunctor semantic (bazat pe polisemia termenilor sau polaritatea semnificaţiilor infra i, ii)
i) Securitatea este inima partidului care bate, bate, bate…
A (călătorul care a ratat o corespondenţă feroviară): “Dacă trenurile nu ajung la timp, pentru ce mai există mersul trenurilor?”
B: “Dacă trenurile ar ajunge la timp, la ce ar mai servi sălile de aşteptare?”

• disjunctor referenţial (ceremonial – iii sau pur circumstanţial – iv):
iii) A: “La voi se spune rugăciunea înaintea fiecărei mese?
B: Nu, mama găteşte destul de bine.”

iv) Soţia: “Ah, pietonii!
Soţul: Da, dragă, ai dreptate, dar dă-te jos de pe trotuar”.
Binecunoscutele legi ale lui Murphy se bazează în principal pe astfel de polarităţi semantice:

v) “A fura ideile unei persoane înseamnă plagiat. A fura ideile mai multora înseamnă cercetare ştiinţifică”.

vi) “Banca este o instituţie care îţi împrumută o umbrelă când este frumos şi ţi-o cere înapoi când plouă.”

vii) “Infomaţia pe care o ai, nu e cea pe care o vrei; cea pe care o vrei nu este cea de care ai nevoie iar pe cea de care ai nevoie nu o poţi obţine.”