Semiotica

Una dintre cele mai cunoscute clasificări ale repertoriului gestual este cea elaborată de Ekman & Friesen (în prelungirea teoriei gestualităţii a lui D. Efron):
i) emblemele ca gesturi convenţionale specifice unei anumite culturi sau epoci (de pildă, sinuciderea este reprezentată de harakiri în Japonia şi arătător la tâmplă în Occident);
ii) ilustratorii care ritmează, accentuează discursul prin mişcări ale mâinii, ale capului; care concretizează "cursul gândirii", naraţiunea - ideografele; cei care evocă acţiuni concrete: a merge, a dormi - kinetografele; care sugerează forma şi mărimea obiectului - pictografele;
iii) expresiile afective (bucurie, spaimă, enervare) cu semnificaţii transculturale identice. Ekman a evidenţiat universalitate emoţiilor. Există însă situaţii în care acelaşi gest poate fi şi transcultural şi socio-cultural marcat (de pildă a scoate limba cu semnificaţie transculturală "sete" are şi diverse semnificaţii sociale);
iv) regulatorii ca gesturi ale funcţiei fatice, de menţinere a controlului; mişcările capului, ale corpului, ca şi orientarea acestuia indică dorinţa vorbitorului de a obţine consensul, de a lua cuvântul, precum şi dorinţa interlocutorului de a-şi afirma adeziunea la cele prezentate;
v) body manipulators – mişcări de atingere a propriului corp sau a obiectelor, interpretate ca eforturi adaptive de gestionare a emoţiilor. Râsul, surâsul, bucuria apar cu aceleaşi expresii faciale şi la copiii născuţi orbi. Diferenţele rezidă într-o mai redusă extensie musculară determinată de absenţa întăririi vizuale a mecanismelor înnăscute (J. Corraze, 1988: 119).

Dacă din punctul de vedere al relaţiei semn-obiect se poate vorbi despre gesturi iconice, indiciale şi simbolice (cf. Wundt), din punctul de vedere al intenţiei de comunicare există gesturi afective (centrifuge - conotând euforia şi centripete - conotând disforia), gesturi modale (semnificând negaţia, interogaţia, dubiul) şi mai cu seamă gesturi fatice (de întâmpinare sau de respingere) apte să transforme comunicarea în comuniune inter-subiectivă (Greimas-Courtès, 1979: 165).
Parametrii gestuali sunt: durata, intensitatea, amplitudinea (etalarea gestului în spaţiu, independent de durată) şi "forma"-Gestalt (gesturile rectilinii sunt mai brutale - un ordin imperios, de pildă, cele curbilinii mai atenuate - un ordin politicos).
În istoria teatrului gesturile s-au situat pe două coordonate: gesturile ca expresie (exterioară) a unui conţinut psihic interior (emoţie, sentiment, reacţie psihică) şi gesturile ca producere (Grotowski, de pildă, refuză separarea netă dintre gândire şi expresie corporală; pentru el gestul este o producere - descifrare de ideograme, hieroglifa fiind emblema gestului teatral intraductibil, în timp ce pentru Meyerhold gestul hieroglific este "descifrabil").